Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Ține copiii pe lângă tine atunci când faci mâncare. Lasă-i să spargă un ou, să se joace cu un aluat, să știe de unde vine pâinea.
Ține copiii pe lângă tine atunci când faci curat. Să știe cum se șterge praful, când trebuie să schimbe o lenjerie.
Ține copiii pe lângă tine când faci lista de cumpărături. Să îi treacă pe lângă ureche de ce anume este nevoie într-o casă. Să cunoască bugetul familiei.
În ultima sâmbătă din octombrie, ceasurile își mută acele. Orele se întorc.
Ultima sâmbătă din octombrie, este cea mai lungă zi din an. Ziua are 25 de ore. Ultima noapte de sâmbătă din octombrie, este cea mai lungă noapte din an.
Cea mai lungă noapte din an, am petrecut-o printre oamenii care veneau să își ia rămas bun de la mamaie.
Mamaie m-a avut în grijă încă de la vârsta de la două luni. Pe atunci, mamele nu puteau rămâne prea mult timp acasă cu copiii.
Așa că am crescut pe câmp, sub umbra glugilor de coceni, atunci când mergeau la cules. Și sub umbra căruței atunci când mergeau la sapă.
Am crescut cu faină, mălai și zahăr din belșug, cu hambare pline. Pâinea nu se cumpăra de la magazin, se coceau turte acasă, pe plită. De acolo și rețeta de turte, de pe blog. Se fierbea și mămăligă, pe care după ce o răsturna pe un fund de lemn, o tăiam cu ața.
Înainte de a citi mai departe, vă anunț de la început că articolul este legat de o știre despre abuzul unui copil. Deci dacă nu doriți să citiți, puteți închide articolul acum.
.
.
Chiar ieri îmi apăruse în feed-ul de pe Facebook, un apel către populație. Era vorba despre portretul robot al unei copile. Apelul se făcea către oricine poate recunoaște fetița din portretul robot.
Nu știam despre ce este vorba. Mă gândeam că poate fi despre un copil dispărut. Şi că poate cunoscuții nu au reușit să ofere decât câteva semnalmente, în loc de o fotografie. Că poate nu aveau una recentă, că poate au pățit vreun necaz și le-a ars casa, șamd…
Ce vremuri agitate trăim… Toată situația asta pare că ține la nesfârșit. În fiecare zi o luăm de la început… Și în toată agitația asta, ca să îmi țin mințile întregi, mă străduiesc să îmi iau înapoi acele momente doar ale mele.
Cred că avem nevoie cu toții de un sprijin, de un cârlig de care să ne agățăm, de o ancoră, de ceva care să țină totul laolaltă, să nu se destrame ca o țesătură veche și mâncată de molii.
Cultura noastră nu încurajează oamenii să vorbească despre durerea lor emoțională. Cultura noastră îi învață pe oameni să-și suprime sentimentele.
Oamenii își spun unii altora să nu „se plângă” despre probleme sau să nu „insiste” asupra lor. Oamenilor li se spune să „treacă peste asta” și să „fie puternici”, adică „nu simți nimic – iar dacă o faci, nu vorbi despre asta și nu arăta.”