„Cum adică s-a lovit? Dumneavoastră unde erați? Nu știți că un copil mic trebuie supravegheat non-stop?” , mă întreabă asistenta pe un ton superior.
” Mi-am întors privirea doar două secunde, vă jur!”, îi răspund eu cu voce vinovată si rușinată .
” Da, sigur, așa spuneți toate, și totuși copiii ajung în asemenea hal la spital”. Desigur, că mai și exagerează pe deasupra, iar discuția de mai sus are loc de față copilul, și așa speriat. Să nu se înțeleagă că am ceva cu asistentele, pentru că astfel de judecăți am primit și din partea unor oameni obișnuiți, în contextul unor discuții.
E liniște si întuneric. Și e bine așa. Din coltul in care stau ghemuita, casa pare mare si rece. Straniu, pentru că altfel, este mică și călduroasă. Brațele îmi sunt goale, cand ele ar fi trebuit sa fie adapostul unui pui de om. Goală sunt și eu pe dinăuntru. Secată, pustiită, goală.
Au trecut 6 luni de când am fost căsuța unui îngeraș, timp de 12 săptămâni. 6 luni de cand s-a întors la ceruri. Pe timpul acesta ar fi trebuit sa isi cunoasca mama, tatăl, frățiorul. Deja vizualizam reacția lui Matei, sărutându-și frățiorul sau surioara. Și lacrimile îmi curg iar șiroaie.
Dacă v-ați propus diversificarea la șase luni, ori o alimentație sănătoasă în locul celei tradiționale, introducerea cât mai târzie a zahărului sau chiar lipsa lui, atunci sigur v-ați lovit măcar o dată de contraargumentul „Ei lasă, că noi nu am mai luat niciun fel de vitamine, am mâncat tocăniță de la patru luni, și uite că nu am pățit nimic”.
În acest articol veți regăsi argumente reale și solide care susțin nevoia de a adapta rețetele moștenite din generație în generație și de a îmbrățișa un stil de viață sănătos, capabil să ne susțină activitatea de zi cu zi, care, oricum, se pare că devine tot mai încărcată și ne produce tot mai mult stres, în timp ce pe vremea bunicilor nici nu cred că se punea problema de așa ceva.
Mâna lui grea trecând ușor prin părul ei castaniu, privirea întunecată de dorință, sărutul moale pe umărul stâng… Le-a fost dor.
Ochii caută și vor să vadă, inima tremură și tânjește să simtă.
„Să nu îmi dai drumul niciodată”, îl roagă ea, închinzându-se în brațele lui. „Locul tău a fost întotdeauna în brațele mele”, șoptește el ușor, săruntând-o pe frunte. Sentimentul de pace o surprinde zâmbind.
Nu știu alții cum sunt, însă în casa noastră când vine vorba de baie, este veselie mare. Matei face baie direct în cadă de pe la 10 luni. Atât de mult îi place încât atunci când aude apa curgând, ne ia de mână și ne duce în baie, iar când se face vremea să îl scoatem din cadă, se lasă cu plânsete, alergat după el cu prosopul, cu scutecul, etc.
Ne jucăm cu rățuște, peștișori și alte jucării haioase , însă partea lui favorită este spuma. O aruncă în aer, o strânge în pălmuțe, sau împreună cu tati, își modelează o barbă albă și strălucitoare. De fiecare dată, fără excepție, am folosit numai produse destinate copiilor, însă spuma se topea destul de repede, așa că m-am decis să caut un spumant de baie, care să fie destinat exclusiv copiilor, să nu usuce pielea, și care să prelungească distracția lui Matei la baie.
am renunțat să mai merg în locurile de joacă din cartier. Astăzi am realizat cu adevărat că locurile de joacă sunt de fapt mici jungle urbane.
Pentru că uneori îi cicălim prea mult, pentru că ne-ar ajuta mai mult dacă le-am și permite, pentru că deh, noi facem lucrurile muuult mai bine decât ei ( așa credem noi), pentru că ar trebui să le spunem mai des cât de mult îi apreciem. Domnilor, aici va fi doar despre voi. Vă mulțumim pentru tot ceea ce faceți pentru noi, și că ne înțelegeți chiar și atunci când suntem de neînțeles. 🙂
Cu aceste situații m-am confruntat de atât de multe ori în ultimele 14 luni, încât am simțit nevoia să le aștern aici, într-un mic îndreptar de interacțiune cu copilul meu, și de ce nu, chiar și cu al altora.
Acel moment când lumina dimineții îi mângâie chipul lui dulce și îmi dezvăluie doi ochi mari și pătrunzători, care mă privesc curioși și veseli. Când simt și înțeleg, de ce merită să o iau de la capăt în fiecare zi.
Acele mânuțe pufoase pe fața mea, care aproape că anulează noaptea nedormită, chinuită de dințișorii albi, de iepuraș, care completează fățuca asta perfectă.
Îmi place să citesc. Dacă nu aș avea și alte preocupări, asta aș face non-stop. De când am devenit mamă, desigur că am dezvoltat un anume interes și pentru cărțile de parenting. Am citit câteva, mai urmează, tot mai adaug pe listă, și chiar m-am gândit să creez pe blog, o rubrică separată, cu recenzii de cărți, inclusiv și genurile de ficțiune, nu doar educative. Cum vi se pare ideea? 🙂