Ai devenit mamă. Și din ziua aia ai încercat tot posibilul să fii o mamă cât mai bună.
Ai citit, ai întrebat, te-ai îngrijorat, ai plâns, ai răsuflat ușurată. Ai luat decizii peste decizii.
Ai încercat, ai reușit și ai eșuat. Ai mers, ai alergat, te-ai împiedicat. Te-ai ridicat și ai luat-o de la capăt.
O vreme ai stat acasă. Apoi a trebuit să mergi la serviciu și inima s-a rupt în două. Sau din contră, să schimbi mediul a fost o gură de oxigen, neașteptat de revigorant.
Astăzi am dat peste niște filmulețe vechi în telefon. Matei foarte mic, Matei mic. Mânuțe pufoase, obrăjori și piciorușe dolofane, numai bune de pupat.
Acum, la șase ani jumate, îl alerg prin casă, ca să îl pup. Și îl auzi spunând: Mami, iar cu pupicei? Gata cu pupiceiiiii.
Șase ani jumătate s-au dus la fel ca șase clipiri… Nu realizăm cât de frumoasă a fost fiecare etapă decât după ce a trecut deja…
Întotdeauna au fost și vremuri grele, de cumpănă, care par că durează la infinit.
Îmi amintesc de ceva ce am citit și îmi pare tare rău că nu mai știu unde. Dar spunea cam așa:a trece printr-o criză este ca și cum ți-ai strecura viața printr-o sită. Toate lucrurile pe care le credeai cândva că sunt atât de importante rămân blocate în sită, iar în bol rămân doar acele lucruri care au contat cu adevărat tot timpul.
Când virusul se răspândea cu repeziciune în China, la noi era finalul lui decembrie. Urmăream cu uimire ce se petrecea pe celălalt continent, dar mă gândeam că totul va rămâne acolo. Cum să mă aștept la o pandemie, când nu am trăit una în viața mea?
Astăzi a fost prima zi de concediu, din scurtul concediul pe care am reușit să mi-l iau. Acasă am mai rămas eu cu copilul în ultimii doi ani, dar astăzi după mult timp, a fost o zi de luni în care nu a trebuit să deschid calculatorul.
Și a fost tare ciudat, aproape că îmi venea să verific dacă sunt liberă sau este doar o impresie de a mea. Ce să fac eu acum, cu timpul ăsta liber?
Sigur că da, am avut de hrănit un copil, de administrat tratamentul de răceala, de făcut ordine. Dar lucrurile astea le făceam deja, în timp ce lucram un program normal de opt ore.
Am scris ieri o parte din discursul reginei Elisabeta a IIa, cu ocazia Crăciunului de anul acesta. Parcă a fost diferit. Mi s-a părut că a simțit fiecare cuvânt tranmis. Poate și pentru că este primul Crăciun fără prințul Filip.
Și printre comentariile legate despre „oricum nu îi pasă reginei de tine”, și „de ce nu scrieți doamnă despre Nașterea Domnului!?” – apropo, am scris aici – cineva a lăsat un comentariu pe care îl pot înțelege – De ce să ne uităm la ce spune regina despre copii, când oricum ea nu s-a descurcat prea bine cu proprii copii?
„Deși este un sezon cu multă fericire și bucurii pentru mulți, Crăciunul poate fi dificil pentru cei care au pierdut persoane iubite. Anul acesta, în mod deosebit, înțeleg de ce”.
Acesta este o parte din mesajul reginei Elisabeta a II-a, în vârstă de 95 de ani, mesaj transmis în direct cu ocazia sărbătorii Crăciunului.
Mi-a plăcut și voi reda o parte din el, mesajul original având o durată de nouă minute.
Sunt sigură că cineva pe undeva, va remarca faptul că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare a copiilor. Este adevărat, însă această perspectivă reprezintă doar jumătate din poveste. Am putea spune mai degrabă că sărbătoarea Crăciunului se adresează copilului care se află în fiecare dintre noi.
Am urmărit tot anul ce îi place, ce și-ar dori. S-a răzgândit de vreo câteva ori.
L-am iscodit, am cercetat, l-am întrebat de mai multe ori: Oare ce ai vrea să îți aducă moșul, copile?
Ne-am trezit de dimineață în ziua Ajunului. Am dat drumul la colinde și am pregătit casa de Sărbătoare. Astăzi mâncăm de post.
Am primit colindători iar el le-a împărțit copiilor bomboane și portocale, în timp ce cântau. La final le-am dat și bănuți.
Când ești mic, crezi în Moș Crăciun. Apoi crești și îți zici Mneah, asta e doar pentru bebeluși…
Și apoi… Ești Moș Crăciun. Pentru mama, pentru tata, pentru prieteni. Și descoperi că să fii Moș Crăciun este chiar mai frumos decât să fii cel care îl așteaptă pe Moșul.
Pământul se rotește, timpul trece, lucrurile se întâmplă. Și o ființă mică și plăpândă ți se așează în brațe. Te caută și te găsește, chiar dacă nu vede și chiar dacă nu știe nimic despre lume, căci tocmai ce a sosit de câteva secunde numai.
Știu că noi ca părinți, simțim o presiune foarte mare. Mai ales cu toată treaba asta cu parentingul. Cu toată tehnologia asta care le dă copiilor acces la lucruri la care noi nici în cele mai adânci străfunduri, nu le gândeam.
Cu toate lucrurile astea faine pe care ceilalți copii le au, și pe care noi nu ni le permitem.
Sigur că da, vrem să ne vedem copiii bucuroși în dimineața de Crăciun. Că au primit tot ce au pus pe listă.
Sigur că da, s-ar bucura și ei să se „laude” cu cele mai tari jucării. Și, văzându-ne copiii bucuroși, vom spune : „sunt un părinte bun, am reușit.”
Știți deja că am început ziua de luni cu un scurtcircuit la mașina de spălat. O am din 2013 și săptămâna asta a zis Gata, trebuie intru în service. Nu mai fac o rotație până nu îmi iei și mie piese noi!
Și gata a fost.
Faptul că m-a lăsat cu cinci zile înainte de Crăciun, m-a determinat să iau rapid o decizie despre ce urmează să fac. Așa că am chemat un reparator de mașini de spălat. Care ne-a spus că de vină este senzorul de contact și că trebuie înlocuit.