Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Ieri mi-a atras atenția o altfel de știre, o știre despre iubire, viață și împlinire. Știrea anunța căsătoria prințesei japoneze Mako cu iubitul ei, fără rădăcini roiale, pe care l-a cunoscut la facultate.
Am povestit de dimineață pe blog, foarte pe scurt, ce am aflat legat de povestea lor.
Apoi m-a intrigat și am căutat mai multe. Eram curioasă să văd cum au gestionat situația asta, ce au avut de zis părinții. Pentru că ce se petrece acum este un basm devenit realitate. Pentru prințesă și pentru noi.
Dintre toate știrile și veștile negre și cenușii, pe care le vedem peste tot, la tv, pe internet, ieri am văzut și o altfel de știre.
O știre despre iubire. Să vă povestesc:
Prințesa Mako l-a cunoscut pe Kei Komuro la facultate, cu cinci ani în urmă. În anul următor cei doi își țeseau deja planurile de nuntă. Iar asta înseamna că prințesa va deveni un om de rând, fără titluri regale. În cultura japoneză, femeile membre ale familiei imperiale își pierd statutul regal după căsătoria cu un om de rând.
Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le-am primit a fost : cum să îl învăț pe copilul meu să facă x comportament?
Așa că prin intermediul acestui articol o să răspund, inspirația venind de la educatoarea lui Matei. Sigur, contează și puterea exemplului nostru (pe asta o știm deja ca pe o rugăciune), și la fel de mult contează și exemplul comunității, al colectivității.
Sunt zile în care cad, de sus, de tot. Cad atât de tare, încât am sentimentul că o să mă dezintegrez până jos.
Sunt zile în care, la jumătatea zilei îmi vine să îmi scriu demisia. Și să mă întreb Ce Dumnzeului fac eu aici? În care mi se pare că sunt cel mai prost din curtea școlii.
Sunt zile în care simt că am eșuat ca părinte.
Sunt zile în care simt că am greșit față de copilul meu în 109 feluri.
Sunt zile în care mă uit în oglindă și mă întreb : cine este femeia asta și ce vrea ea de la mine? De ce mă tot bântuie cu mima ei tristă, dezamăgită, întrebătoare?
Mi se pare ca un vis care se tot repetă, un vis din care nu reușesc să mă trezesc.
Toată situația asta pare că ține la nesfârșit. În fiecare zi o luăm de la început.
Nu îmi aduc aminte când am dormit două seri la rând liniștită. Să pun capul pe pernă și să spun: uite că am rezolvat tot ce aveam de făcut pentru astăzi.
Nu mai știu care a fost seara în care m-am băgat în pat și mi-am spus : Hai că azi am reușit să fiu mai calmă cu copilul meu, am fost atentă la el și nu l-am repezit.