Tocmai ce ne-am cumpărat palete de badminton și trebuia neapărat să le încercăm. Și oricum, așa cum a spus și Matei pe la 12, trebuia să luăm o pauză de la casă. Adică să ieșim afară.
Și oricum stabilisem deja că week-endul ăsta ne mutăm afară, adică vom căuta să petrecem cât mai mult timp afară, împreună sau cu alți copii.
Așa că ne-am echipat, ne-am luat paletele, apa și am ieșit. Nu ne-a ajutat vântul prea mult, care ne tot sufla fluturașul, dar am reușit totuși să ne jucăm câteva zeci de minute.
Șotronul. Coarda. Cretă pe asfalt. Rațele și vânătorii. Jucării pe pătură, în fața blocului.
Așa îmi amintesc eu despre jocurile copilăriei, și deși trăim altfel de vremuri decât cele în care eu am copilărit și am crescut, fac tot posibilul să nu las jocurile simple ale copilăriei să se piardă. Avem calculator, avem telefon, avem desene și avem și foarte multe jucării. Însă jocurile astea simple pun imaginația la lucru și ne adună împreună.
Nu-i ușor să fii părinte de-ai uitat c-ai fost copil.
Nu-i ușor să fii părinte de- ai uitat c-ai fost copil. Iar eu știu asta din experiența mea. Pentru că grijile de zi cu zi mă determină să rămân în postura de adult. Pentru că uneori treburile sunt interminabile și mereu mai apare câte ceva.
Lăsați-vă copiii să crească!
Probabil că unii părinți vor râde. Ce mai înseamnă și asta?
Unii părinți vor spune : Mai scutiți-ne de prostiile astea!
Unii părinții probabil vor rămâne puțin pe gânduri. Oare ce a vrut autorul să spună?
Autorul vrea să spună exact ceea ce spune. Lăsați-vă copiii să crească!
Se pare că există o tendință a părinților generației actuale de a-și infantiliza copiii.
Asta înseamnă să ții copilul pe loc, să îi dai sarcini mai ușoare decât vârsta pe care o are.
8 ianuarie 1875
Alerg, alerg, și iar alerg. Nu mă pot opri deși simt cum îmi tremură picioarele iar trupul refuză să mai înainteze. Oare ce forță îmi coordonează mușchii? Unde este frigul care îmi înțepenise oasele?
Alerg de atâta vreme încât am uitat de ce anume fug.
Apoi îmi amintesc și o iau din loc și mai repede. Aproape că nu mai pot respira, încerc să trag aer în piept, dar nu fac decât să mă înec cu propria-mi respirație.
Mă împiedic, cad, mă rostogolesc.
Dragă soțule, /dragă tată, /dragă prietenă,
Nu aștepta.
Nu aștepta până când pică epuizată.
Nu aștepta până când nu mai este loc de nicio farfurie în chiuvetă.
Nu aștepta până când a trecut ora mesei și copiii nu au mâncat.
Nu aștepta până după ora băii.
Nu aștepta până când ea cedează, deși semnele oboselii de mult se citeau pe chipul ei.
Nu aștepta până când nu mai poate și firele zilelor și nopților i se destramă.
Uneori uit că sunt doar un om și că timpul trece peste mine. Timpul este imparțial, nu dă nimănui în plus.
Uneori uit că sunt doar un om și că ziua are doar 24 de ore. Și îmi înghesui în timpul ăsta mai mult decât pot face.
Uneori uit că sunt doar un om și că am și propriile mele nevoi. Nevoile celorlați sunt deasupra mea: serviciul meu, cina, curățenia, școala, rapoartele, temele…
Prima mea experiență cu imaginile proiectate a fost la un cinematograf. Eram destul de micuță, probabil șapte sau opt ani. Am mers cu doi prieteni ai părinților, foarte tinerei pe atunci, aveau maxim douăzeci de ani. Îmi amintesc că cinematograful nu m-a încântat prea mult, la fel cum nu mă încântă nici astăzi. Pe atunci mi s-a părut foarte obositor. Prea mult zgomot, prea întuneric. Și pe deasupra, rulase un film în care un trib de indieni se lupta cu un grup cowboy western. Nu prea se potrivea acțiunea filmului cu vârsta mea, e adevărat.
Te-aș fi ținut în brațele mele o viață întreagă.
Te-aș fi acoperit cu ele, ca să nu simți frigul, să nu te bată vântul, pentru ca nici un fir de praf să nu se așeze pe pielea ta moale și curată.
Te-aș fi ținut în brațele mele o viață întreagă, ca să te apăr de durere, de amăgire, de minciună, de frică, de rele.
Te-aș fi acoperit cu ele, ca să nu simți spaima, neputința, greul. Dar nu aș fi făcut decât să mă apăr pe mine, avându-te pe tine drept scurt. Pentru că dându-ți ție drumul, este ca și cum mi-aș arunca inima la picioarele unei turme de elefanți speriați, sperând să nu fie rănită.
Este Sâmbăta Mare, pe la 6 după amiază. Ouăle erau gata vopsite și decorate cu abțibilduri și urechi de iepuraș, de cu o zi în urmă. La fel și cozonacii și checurile erau și ele gata.
Înfășor sarmalele, ultimele de pregătit pentru masa de Paște, pe care să le las să se gătească peste noapte, așa cum le pregătesc în ultimii ani.
Copilul se joacă în sufragerie, când îl aud spunându-i lui taică-su: