Familia este cheia către fericire

Ziua copilului începe atunci când ziua de grădi s-a încheiat. Este un lucru pe care l-am învățat de curând și care pe mine, ca părinte, m-a ajutat mai apoi să înțeleg comportamentul copilului meu. Nu știu alți copii cum sunt la finalul zilei, dar Matei plângea și pentru că nu mai aveam iaurt în frigider, și că dacă ar fi știut cum să facă asta, probabil că mi-ar fi cerut șosete fără călcâie. Acesta era modul lui de a-mi arăta că este supărat, doar așa știa să se descarce de toate emoțiile negative strânse de-a lungul zilei. Citește mai mult...

Este ora nouă. Razele soarelui îmi bat ușor în fereastră. Trezește-te, îmi spun, este sâmbătă azi, te așteaptă o zi minunată. Ah, da, e sâmbătă azi, ce bucurie!

Cobor din pat și plutesc până la baie unde pornesc apa și mă afund în cadă. Apa mă acoperă, spuma albă și pufoasă îmi mângâie pielea… Apoi simt simt cum mă înghiontește ceva în coaste. Dar ce să fie? Mai primesc o lovitură în cap. Stai, ce? Mă dezmeticesc mai bine și deschid ochii. A fost doar un vis frumos. Citește mai mult...

Știi că ești părinte atunci când dormi opt ore în patru nopți. Sau patru zile.

Știi că ești părinte atunci când intri într-un magazin ca să-ți cumperi un tricou. Apoi ieși din magazin cu un tricou și alte trei sacoșe pline de haine pentu copil.

Știi că ești părinte atunci când auzi un strigăt de copil în magazin și te întorci din reflex, chiar dacă al tău este chiar lângă tine. Sau acasă. Citește mai mult...

La 18 ani îl mai scot din casă! 

Dacă există vreun părinte care nu a spus asta nici măcar o singură dată în viața lui, eu îl rog să mă caute urgent, are niște lecții de predat. Și ca să îi fac cu mâinile mele o statuie. La modul cel mai serios.  Citește mai mult...

Un copil este bucurie. Dincolo de orice

18 noiembrie 2018
Postat de Mamă de Matei în Familia este cheia către fericire
0
Un copil este bucurie. Ce bine ar fi dacă nu am uita asta

Un copil este forma cea mai pură de bucurie. Dacă reușești să vezi dincolo de toate zidurile. Un copil plânge. Plânge din prima secundă din care se naște, apoi când îi este foame, când îl doare burtica, când este supărat, când este dezlipit de mamă.

Plânsul copilului activează în părinți dureri, teamă, neputință.  Șiroaiele de lacrimi și suspinile sunt modul lui de supraviețuire. Trupușorul lui știe că lacrimile îi fac pe mami și pe tati să apară. De oriunde ar fi. Strigătul lui nu este în zadar.

Ne sunt dragi copiii noștri. Și ai altora. Micuți, pufoși, se strâng la pieptul tău și îți topesc inima. Apoi cresc, explorează, caută. Nu pune mâna, nu ai voie acolo, trebuie să mănânci. Este ușor să iubim, dar este mai greu să îi disciplinăm. Nu din vina lor, ci tot din cauza noastră, pentru că apasă pe butoanele cele mai ascunse. Este greu să vezi ei varianta ta în miniatură, să gestionezi acele comportamente care sunt exact ca ale tale, dar pe care le placi cel mai puțin.

Și uite așa ajungem la teribilia vârstă de doi ani, de trei sau de patru ani. Lentilele ochelarilor prin care îi priveam până acum, s-au distorsionat iar în locul copiilor acelora dulci, așa cum îi știam,  au apărut acești  manipulatori, neastâmpărați, năzdrăvani.

Dacă ne-am curăța ochelarii de ceața care i-a învăluit și am privi încă o dată la copiii noștri? Dacă am înțelege că tantrumul nu este manipulare ci este doar o copleșire a tuturor frustrărilor și oboselii acumulate? Cum ar fi dacă ne-am gândi că atunci când ne testează autoritatea ei de fapt încearcă să ne ceară ceva prin singurul mod pe care îl cunosc? Că atunci când ne înfruntă, când nu ne ascultă, își caută de fapt autonomia? Cum ar fi dacă ne-am opri din a le atribui intenții negative comportamentelor lor? Citește mai mult...