Acum ceva vreme, am cunoscut un băiat. Una dintre cele mai de preț amintiri ale vieții mele.
Nimeni nu este perfect, dar… el era cel mai aproape de perfecțiune, din câți oameni am cunoscut.
L-am îmbrățișat pentru prima dată și am știut că viața așa cum știam că nu va fi niciodată aceeași.
Schimbase totul.
Viața nu a fost niciodată, niciodată la fel. Pentru că au urmat….
Ne arde țara…
Și ne doare…
Cât timp mai așteptăm să vină candidații perfecți ca să ieșim la vot?
Cât timp ne mai întoarcem privirile? Câtă vreme să mai treacă până să se întâmple ceva?…
Ne ard copiii, ne ard prietenii, ne ard părinții și bunicii…
Avem o țară frumoasă. Care arde, este despădurită, este batjocorită…
Spitalele sunt vechi, instalațiile sunt vechi, nu mai pot ține pasul cu solicitările de astăzi, cu echipamentele medicale…
Prima vizită a lui Matei la dentist afost astă vară, cam acum o jumătate de an, în luna mai sau iunie…
Așadar avea cinci ani. Ar fi trebuit să fi ajuns mai devreme, știu, dar așa s-a întâmplat. Unele întâmplări ne-au făcut să amânăm (petrecuse deja prea mult timp prin cabine de doctor cu diferite analize), și ne-am gândit că nu ar fi fost un început bun.
Nu avea carii, cel puțin eu nu vedeam să fi avut. Dar m-am înșelat.
Pe cei trei dinți din față, laterali, avea ceva ce semăna cu niște pete. Erau erau carii de biberon se pare, care, în ultimii trei ani de când renunțase la biberon, s-au mărit. Dar nu într-atât încât să mă îngrijoreze.
Azi noapte am lucrat până târziu, la 3 jumătate am reușit să mă bag în pat. Am hotărât că dorm în sufragerie, ca să mă pot odihni. În cazul în care Matei se trezește peste noapte, să se răstoarne peste taică-su. Măcar soțul meu doarme lemn noapte și nu simte nimic. Eu la prima foială sunt sus… Le simt pe toate.
La nici o jumătate de oră după ce am închis ochii, am auzit lipăieli de piciorușe goale. Am deschis un ochi pe furiș și l-am văzut pe M. venind spre mine, cu leneșul de pluș în mâna dreaptă, pe lângă corp. Așa că am ridicat pătura, l-am luat în brațe și am dormit până dimineața. Nu înainte ca M. să îmi șoptească încântat „Mami, afară ninge cu fulgi mari și pufoși”. L-am strâns mai bine în brațe, mi-am sprijinit capul jumătate pe pernă și jumătate pe umărul lui și amândoi am adormit mulțumiți.
Dumnezeu a creat mai întâi mama, și a fost bine. Mama este începutul, mama este viața de aici, și de dincolo, înainte de începutul lumesc.
Și Dumnezeu a privit către mamă și către puiul ei, înduioșat de îmbrățișarea lor caldă, perfectă, apoi a spus: Voi înfășura în jurul vostru scut din aripi de înger. Puternic pe dinafară, care să vă protejeze, dar în același timp, cald pe dinăuntru, care să vă completeze iubirea și sufletul familiei.
„Micuța mea,
Demult am tot vrut să-ți scriu, într-una din acele seri după o ieșire cu prietenii când simți că lumea e a ta. Am vrut să-ți aștern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, așa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea țipete și mă duceam să mă culc.
Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simți acea plăcere încă străină ție, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandrețe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoști la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleșit de dorința de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine și o transform într-unul din acele elemente care mă clădește. Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îți scriu.
Ok, o să spun de la început, că nu este vorba despre documentul oficial prin care două persoane îl semnează la oficiul stării civile. Este vorba despre comuniune, despre a împărți greutățile și bucuriile, despre a fi o familie.
Cuplurile au câteva cumpene de-a lungul vieții. Unii mai multe, altele mai puține. Este ceva firesc, sunt împreună într-o călătorie, în care, pentru a ajunge cu bine la destinație, fiecare trebuie să învețe. Să învețe să asculte, să aline, să susțină, să pune limite, să iubească. Să învețe să și tacă uneori, să recunoască că a greșit, să își ceară iertare, să fie acolo pentru celălalt, să se bucure pentru celălalt și să primească bucuria celuilalt pentru el. Atât de multe sunt învățat, chiar și până la sfârșitul vieții.
Somnul este unul dintre dorurile mamelor noi. Și nu numai.
Cel puțin în primul an, mama doarme foarte puține ore pe noapte. Sau pe zi. Sau legate. Că sunt dezlegate rău. Cel puțin în primul an, mamele se trezesc din trei în trei ore, dacă nu și mai devreme.
Nu este o regulă, sunt și mame care reușesc să doarmă în primele luni mai mult, dar povestea celor mai multe mame este cea de mai sus. Că este vorba despre alăptat sau hrănit, ori despre colici sau pur și simplu salturi în dezvoltare, mama e acolo să aline, să ia în brațe, să legene. Și chiar dacă uneori face toate astea semi-trează nu se pune ca somn, nu are cum.
Vremurile pe care le trăim nu sunt cele mai ușoare și nici cele mai lejere. În vremea copilăriei mele, cei mai mulți oameni lucrau de la 6 la 3, adică jumătate din zi erau acasă. De la ora 3 și jumătate părinții erau acasă.
Chiar dacă mamele își ocupau timpul cu gătitul, cu curățenia sau alte treburi casnice, măcar erau acasă, fără să primească telefoane de la serviciu pentru diverse probleme, nelămuriri , solicitări. Long story short, părinții ajungeau acasă mai devreme și erau ceva mai relaxați.
La ce oră mergi la culcare? Câte ore dormi pe noapte? Întreabă orice mamă și 80% vor răspunde la fel. Mamele merg la somn abia după ce toată casa este așezată și copiii dorm.
Apoi mama își pregătește dușul și dacă nu i se închid ochii, întinde o cremă de noapte pe față și dacă un înger își întinde aripile asupra ei, poate și o loțiune de corp. De cele mai multe ori rămâne doar la crema de față.