La piscină se afla un cuplu, ceva mai în vârstă. El tremura aproape din toate încheieturile. Și totuși se afla în costum de baie, pe un șezlong, lângă piscină. Ea îl ajuta când avea nevoie. Și nu avea nevoie tot timpul, așa cum probabil ne-am fi imaginat.
Și m-am gândit atunci: noi ce mai așteptăm ca să facem lucrurile care ne plac, dar pentru care ne simțim prea timizi sau prea îngrijorați de ceea ce vor spune ceilalți? Ce va spune lumea?
Mi-a scris o cititoare zilele trecute și m-a întrebat dacă nu aș putea să scriu despre răutatea asta dintre mame. Care găsesc atât de ușor să critice alte mame, și atât de greu să arate empatie sau compasiune.
Chiar a doua zi, cred, am văzut știrea despre băiețelul peste care a căzut o coloană decorativă, în timp ce se afla cu tatăl, la primărie. Copilul are șase ani.
Pe scurt, tatăl vorbea probabil cu un funcționar public. Copilul se plimba pe lângă cei doi adulți. Coloana îi atrage interesul. Copilul se cațără pe ea. Coloana cade cu el, peste el. În câteva fracțiuni de secundă. Băiețelul ajunge la terapie intensivă. Nu cunosc care este starea lui actuală, dar Doamne-ajută să nu fie decât o sperietură și o lecție. Nimic mai mult…
Acum trei ani, pe vremea asta, am dat o fugă la țară unde ne-a prins o ploaie zdravănă.
O ploaie de zdravănă de vară, care a pornit dintr-o dată, cu picături mari și iuți, ca atunci când dai drumul unui duș.
După ce s-au calmat norii, a ieșit soarele și apoi a mers la culcare liniștit. ”Trebuie să păstrez acest apus” mi-am spus, așa că am scos telefonul să fac o poză.
Prea multe tragedii se întâmplă din grabă, prea multe vieți se sting prea devreme.
Mâncăm pe grabă, iubim pe grabă, alergăm după autobuz, după tramvai, după cei dinaintea noastră. Ne grăbim să ajungem la școală, la serviciu, în concediu. Tot timpul pe grabă.
Am citit astăzi despre un groaznic accident petrecut ieri pe Valea Oltului. Doamne, câtă durere! O familie întreagă s-a stins. Se pare că șoferul a încercat o depășire pentru a ajunge din urmă mașina prietenilor cu care erau în concediu. Doar că în loc să ajungă mașina prietenilor, a ajuns în fața unui tir.
I-am scris azi-noapte lui Dumnezeu, până când s-au ivit zorii.
Doamne,
Nu este de mirare că o Mamă și un Fiu sunt începutul credinței pe Pământ. Căci cine să nu își pună o mai mare credință în Tine, dacă nu o mamă?
Știi deja că Te afli în inima fiecărei mame, chiar și inimile celor care nu cred în Tine. Căci ele se roagă să exiști, să fii acolo, undeva, de unde să păzești pașii copiilor lor.
O pvestioară scurtă, din care toți avem de învățat.
Un ciob nu merită lacrimile copilului și nici nervii tăi.
,,Cel mai înțelept sfat de la o străbunică: ,,Niciodată nu pedepsiți copiii pentru pozne.”
,,Când eram mică, mama mă pedepsea pentru orice greșeală. Dacă am vărsat ceva, dacă am spart o farfurie, mi-am murdărit rochia – eram pedepsită pentru orice. În același timp, eram dintre acei copii cu care acest lucru se întâmpla tot timpul.
Într-o zi mama a mers în vizită la o fostă colegă de lucru care se pensionase demult. Și pentru că nu avea cu cine să mă lase, am mers cu ea. Doamna avea în casă un set minunat de porțelan cu care își servea oaspeții.
Week-endul acesta a fost diferit. Și nu în sensul bun. A fost o serie de întâmplări care mi-ai pus nervii la încercare și resursele interne pe care le am la momentul ăsta.
Zilele astea am învățat că bunătatea unui om nu constă numai în a dărui, ci și în a primi.
Și când zic bunătate nu mă refer la partea de om milos, atenți la ceilalți, ci cumva la smerenie. Bun cu tine însuți, cum s-ar zice.
Să fii bun cu (pentru) tine.
Zilele astea am primit critici, jigniri, desconsiderare, să spunem că nu a fost perioada cu cel mai mare succes al meu. Dar când înveți să iei lucrurile ca atare, când realizezi că de foarte multe ori reacțiile și cuvintele celorlalți ne vorbesc mai mult despre ei decât despre noi, reușești să nu mai fii atât de dur cu tine. Și astfel reușești să crești.
Dacă aveți vreo banană care s-a copt prea mult și nu o mai mănâncă nimeni, nu o aruncați. Faceți clătite din ea. 😀
Cea mai simplă rețetă este o banană cât mai coaptă și un ou. Eu am mai adăugat 2-3 linguri de lapte, o linguriță rasă de amidon de porumb și câteva picături de esență de migdale. Se pasează banana cu o furculiță, apoi se amestecă toate ingredientele. Maxim cinci minute durează pregătirea.
Matei s-a bucurat să ajute în bucătărie, eu am fost mulțumită că am mai găsit o activitate de făcut într-o zi de sâmbătă.
Dacă am fi avut Nutella, am fi pus peste ele un moț de ciocolată, deși clătitele din banane sunt în sine foarte dulci, deși nu au zahăr.
Am citit acest discurs al Papei Francisc și am făcut tuturor un bine și l-am adăugat aici, la arhivă, pentru posteritate. Este un mesaj înțelept, pe care poate, ar merita să îl punem pe repeat. Sau să ne întoarcem la el ori de câte ori se întunecă cerul.
„Puteți avea defecte, puteți fi neliniștiți și chiar supărați, dar nu uitați că viața voastră este cea mai mare companie din lume. Doar tu poți să o împiedici să eșueze.
Ești apreciat, admirat și iubit de atât de mulți. Amintește-ți că a fi fericit nu înseamnă să ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, o slujbă fără efort, o relație fără dezamăgiri.
Aseară ne hârjoneam ca de obicei. Ne jucam, ne rostogoleam prin pat și de fiecare dată când ajungeam la el îi pupam mânuțele sau obrăjorii.
Și apoi, fără niciun fel de preaviz a spus: Gata cu pupiceii, mami, nu mai vreau acum.
Și atunci am realizat că a venit acel moment de care tot auzeam la mamele cu copii mai mari. Și pe care până ieri, l-am văzut doar în filme:
Nu mai am acces la VIP. Nu mai am acces la pupicei nelimitați. Gata.
Și probabil s-au epuizat deja și pupiceii de pe stradă, de la locul de joacă, din parc. Cred că momentan, mai am acces doar la îmbrățișările oferite dimineața, după ce ne vom despărți în fața școlii.