Ești liniște și pace, bucățica mea de Rai.
Asta mi-a venit în minte când povesteam acum ceva timp, cu o prietenă. Vorbind despre una despre alta, am ajuns și la subiectul soț. “Al meu face așa și așa… Păi, îi zic eu, cred că tu vorbești aici despre soțul meu ”
De când am devenit mamă însă, lucrurile au mers ceva mai departe. Adică am identificat același tip de comportament la tați diferiți. Se pare că bărbații sunt construiți după același tipar, cu mici îmbunătățiri, desigur, pe ici, pe colo. Sigur că există și excepții, altfel cum s-ar mai confirma regula?
„V-ați întrebat vreodată ce înseamnă sa fii părinte? Eu da, și m-am simțit copleșită de acest lucru.” Așa a început doamna psiholog Mirela Horumbă, specializată pe consilere parentală, seminarul susținut săptămâna trecută, în care a vorbit despre educația pozitivă. Și îmi pare bine că ne-a făcut această mărturisire, întrucât dacă auzi acest lucru chiar și de la un specialist, care a studiat ceva și are anumite cunoștințe despre parenting, înseamnă că și eu și tu, suntem oameni normali, și că este normal ca uneori, să simțim că nu mai facem față, că suntem cumva depășiți de situație.
Sâmbătă dimineață. Colegul de apartament ( aka soțul), este acasă, și mă răsfață cu o oră de somn în plus față de programul obișnuit. Îl ia pe Matei și se mută împreună în sufragerie. Fericită, profit la maxim de „ofertă” și îmbrățișez patul cu drag și dor. Este tot numai al meu. Pufos și comod.
Deși am vrut să trișez, și să dorm mai mult, obișnuită fiind cu trezitul de dimineață, nu am reușit să îmi duc planul până la capăt, așa că mă ridic din pat și pornesc leneșă spre baieții mei. Desigur, Matei văzându-mă, afișează un zâmbet cât întreg universul și fericit, se aruncă în brațele mele și se drăgălășește, în stilul lui caracteristic : își înfinge degețelele în părul meu, deschide gurița și vine amenințător spre mine, de parcă ar vrea să mă mănânce, dă din funduleț sus-jos, ca un dans hazliu, în timp ce stă agățat de mine.