Bunicii care își ajută copiii sunt o binecuvântare pentru tinerii părinți
Într-o dimineață în autobuz, două doamne, care am înțeles că erau și bunici, discutau :
–Foarte mulți copii răciți anul ăsta. La televizor tot arată cazuri noi, și pe stradă vad o mulțime.
–Da, să știi. Am observat și eu. Greu pentru ei, mititeii. Dar și pentru copiii ăștia care au serviciu și șefii sunt cum sunt… Mi-e milă de ei. Cum să te împarți mai repede? Eu îi ajut mereu pe ai mei, că altfel nu știu cum s-ar descurca…
-Eu zic mersi că nu stau aproape de copii. Sunt plecați, și e foarte bine, că nu mă freacă cum vor ei. Să se descurce, dacă au făcut copii, a mărturisit ea puțin nemulțumită. Cel mai bine este tot la casa mea.
Creșterea unui copil nu este un examen. Mai spun o dată. Creșterea unui copil nu este un examen. Nu este o competiție implicită și tacită între părinți. Deci haideți să nu ne mai comportăm ca și când ar fi.
Primii care au de câștigat sunt copiii. Mai citiți încă o dată ultima propoziție și țineți minte. La fel am să fac și eu.
Îmi place să aud cum toată lumea-i bine, toți amcrescut exact așa cum și suntem oameni mari așa cum trebuie în ciuda tuturor adversităților. Cu toate acestea, 80% din populație are nevoie de validare. Cineva să îi spună că e bun, ori să se convingă el însuși că este bun.
Ziua de mâine nu ne este promisă…
Temerile unei mame o însoțesc pretutindeni, necontenit. Trează sau adormită, în stare de veghe sau de ațipire, în adâncul subconștientului, gândurile unei mame zboară către puiul ei.
Nu contează dacă-i prunc sau dacă este un adolescent care iese în oraș cu prietenii. Dacă grijile mamelor ar prinde glas, ele ar acoperi cu ușurință forfota celui mai aglomerat oraș din lume.
Un soț își frământă mâinile și gândurile atunci când soția întârzie și nu răspunde la telefon. O soție nu adoarme de-adevăratelea până când omul ei nu ajunge acasă de la seara petrecută cu băieții.
Ne trezim de dimineață, îți pregătesc micul dejun, iar cât mănânci, eu mă pregătesc pentru o nouă zi de serviciu. Uneori mă mai chemi atunci când un fir de gem a atins felia simplă cu unt. O tragedie. Apoi urmează spălatul pe dinți, pe față și îmbrăcatul.
Mai repejor, că altfel întârziem. Tu la grădiniță, eu la serviciu. Să ne grăbim.
Tot pe grabă, plec de la serviciu ca să ajung la tine. Fața ți se luminează și strigi tare Mamaaaaaa. Mă bucur și eu atunci când în sfârșit te simt în brațele mele. Îți scot șosetele desperecheate din dulap, una e cu Spiderman cealaltă cu Batman, și îți acopăr piciorușele perfecte, pe care le-aș săruta într-una.
Și dacă vreodată ai să mă întrebi cât de mult te iubesc, copilul meu, am să îți răspund că iubirea mea a trecut demult de granițe, de timp și de lume.
„Cât mă iubești tu, pe mine, mamă?” ai să întrebi. Iar inima mea îți va răspunde : „A scris despre tine pe mii de pagini în inimă, căci toată hârtia din lume nu ar fi fost de ajuns.”
Îți va răspunde luna, care de dragul ochilor tăi, se apleca spre Pământ, doar ca să te privească mai îndeaproape. Și în fiecare seară, negreșit, încadrat de rama ferestrei, luna ne regăsea de fiecare dată la fel: tu în brațele mele, privind dincolo de stele, fascinat de strălucirea lor iar eu fascinată strălucirea ta. Și zâmbind, luna lumina mai tare.