Viața la grădiniță

Doamne, cum au fost începuturile! Cât de greu mă rupeam în fiecare dimineață! Câte cafele am băut cu noduri peste noduri! Câte lacrimi au căzut în cafea…

Să îți lași copilul în brațele unui străin este la fel ca ați lăsa inima în mâinile unui necunoscut. De fapt, inima ta nu e la fel de prețioasă…

Am plâns în multe dimineți. Nu credeam că vom ajunge vreodată la acea minune: adaptarea. Uneori, rămâneam la colțul grădiniței și indiferent ce copil ar fi plâns, puteam să bag mâna în foc că este al meu.

Paralizam pe loc. Nu mă puteam mișca. Pentru că nici la serviciu nu îmi venea să plec, cum să îl așa, acolo, pur și simplu și să îmi văd de viață? Citește mai mult...

Am scris zilele trecute despre filmarea care a ajuns și la mine, în care o educatoarea plesnea un băiețel de trei ani, apoi s-a lăudat cu asta pe grupul părinților.

A fost un val de reacții în online, și este firesc. Toți avem dreptul la o părere.

Cu toate acestea mărturisesc că aș vrea să fie tot mai aproape vremea în care nu se va mai confunda violența cu exigența.

Poți să faci educație și fără să induci teamă.

Eu sunt un părinte exigent. Sunt foarte fermă și dacă am spus nu, este nu. Ori se poate întâmpla o negociere, dar suntem foarte serioși și ne ținem de promisiuni. Citește mai mult...

Hoții copilăriei

14 octombrie 2020
Postat de Mamă de Matei în Viața la grădiniță
3
Hoții copilăriei

De câteva zile circulă în mediul online un filmuleț în care un copil nu mai mare de 4 ani, maxim, este plesnit peste față de către educatoare. Culmea, filmarea este realizată chiar de către educatoare.

Copilul nici măcar nu plânge tare. Își înăbușă plânsul, plânge în tăcere. Adică știe deja că nu are de unde să primească ajutor și dacă mai face și gălăgie, deranjează și mai tare, deci probleme mai mari.

Definiția traumei sună cam așa: [experiența personală de splitare datorată] factorilor situaționali amenințători care copleșesc posibilitățile personale de autoreglare care generează sentimente profunde de neputință, frică și vulnerabilitate și care duce la o deterioare de lungă durată a vitalitatii identitatii, a integritatii psihice. Comparați voi definiția cu situația prezentată mai sus. Citește mai mult...

Nu de mult a început grădinița și parcă văd cum alergam toți părinții să prindem locuri la grădinițele „bune”. „Bune” din auzite, căci nimeni nu a asistat vreodată la vreo activitate.  Nimeni nu știa către ce clasă va fi distribuit copilul. Nimeni nu știa cum arată persoana care va petrece o zi întreagă cu odorul familiei. “Să alegem grădinițe cu prestigiu! „ Am strigat toți în cor. Nu știu cât de mult mai valorează prestigiul grădiniței atunci când o educatoare îți ia copilul pe sus dimineața și îi strigă „Nu mai da din mâini că mă lovești!” . Despre cum își lasă aruncă părinții copiii în pragul clasei și apoi fugind, despre asta clar nu discut…

Acomodarea copilului depinde foarte de părinte, de starea pe care i-o induce, dar în aceeași măsură, ori poate chiar mult, depinde de educatoare. Depinde de o educatoare caldă, care să îi aștepte prietenoasă pe fiecare în parte. O educatoare care să iubească copiii și pe care din când în când, să îi mai învețe ceva.  Cu o asemenea învățătoare vor învăța oricum de drag…

Noi am avut mare noroc-deși nu am reușit să fim repartizați la grădinița la care ne înscrisesem inițial-am întâlnit o educatoare minunată, amândouă de fapt, căci avem două. Prima are acasă un copil de doi ani, se explică astfel poate nivelul mare de empatie iar a doua este la început de drum, fiind primul ei an de educatoare. Emoțiile și poate faptul că încă este neatinsă de lipsurile din sistem, ajută mult la integrarea copiilor noștri.

Și spun noroc, deoarece educatoarea despre care povesteam mai sus care nu arăta nici un pic de  înțelegere față de fetița agitată, predă la o clasă alăturată de cea a lui Matei. Sigur, copiii sunt mai mari acolo, dar chiar și așa, comportamentul doamnei nu este justificabil.

Probabil că la privat satisfacțiile la sfârșitul zilei sunt altele. Probabil că la grădinițele particulare au cu ce să lucreze, au instrumente, au condiții. La grădinițele de stat nu au de nici unele, statul  oferă un pachet de șervețele care să ajungă o lună de zile la 25 de copii și dezinfectanți care sunt apă chioară. Unii dascăli se îndreaptă către susținerea părinților pentru a creea un cadru mai bun pentru activități. Unii părinți sunt revoltați pentru că li se cer bani- “Să dea statul domle!” Să dea, așa aș vrea și eu, dar până dă ni se fac copiii mari.

Educatoarea este omul care sfințește locul. Dacă aveți una să o prețuiți, căci în zilele noastre, tot mai greu întâlnim oameni de calitate. Să o susțineți în eforturile ei de a face bine, atât cât puteți. Să le vorbiți frumos despre copiilor și cu drag, să le transmiteți respectul vostru și celor mici. Deși de cele mai multe ori, copiii sunt deja fermecați de astfel de oameni buni, nu este nevoie de mai mult. Nu este floare la ureche să te descurci cu 25-30 de copii odată. Să vă mai puneți din când în când în papucii lor, vedeți apoi cât ușor sau de greu vă este.

Educatoarea ar trebui să fie prestigiul grădinței.

Intrarea în colectivitate este subiectul care arde de o săptămână încoace. Cum să facem să nu ne mai plângă copiii dimineața? ” Cum ar trebui să fie doamna educatoare? Ce ar trebui să facă? Cum putem controla dacă într-adevăr copiii noștri lucrează ceva la clasă? De unde știu că am ales grădinița potrivită? Am văzut că în meniul zilei, au o prăjiturică la desert… Și întrebările sunt multe, variate. Toate însă se referă la copii, la doamne, la grădiniță ca instituție, dar la noi, ca părinți, nici măcar una singură.

În primul rând, consider că ar fi corect să stabilim de la bun început că un copil care merge la grădiniță nu vine din junglă, ci provine dintr-o familie. De cele mai multe ori familie biparentală, deși parcă în astfel de chestiuni, familia devine monoparantelă. Doar unul dintre părinți, de obicei mama, se preocupă de acomodarea copilului. Nici o grijă, căci se ajunge și în extrema cealaltă, în care stresul părinților este atât de mare încât ar trebui să se facă o pregătire a părinților pentru începrea grădiniței, și nu a copiilor.

Copiii sunt ca niște bureței, care sunt atât de uscați, încât sorb orice picătură de stare sau de sentiment, oricât de îndepărtate ar fi de ei. De aceea, părintele trebuie să fie primul care crede toate poveștile frumoase cu care își pregătește puiul înainte să îi dea voie să zboare. Ca să poți transmite liniștea, trebuie să o trăiești tu mai întâi.

Părinții ar trebui să fie realiști și conștienți de potențialul copiilor lor. Să aibă așteptări realiste referitor la ceea ce copilul va putea efectiv să facă la grădi. Un copil care acasă nu a colorat, nu a desenat, nu s-a jucat cu părintele, căruia nu i-s-au impus anumite limite, care nu are o rutină stabilită( de somn, de mâncat), nu se va apuca să facă astfel de activități fix din prima zi la grădiniță. O educatoare care poate că se împarte a 20-30 de copii, nu va putea fizic( mai ales din punctul de vedere al timpului), să le insufle astfel de preferințe copiilor. Educația, limitele, obiceiurile, se formează de acasă. La școală doar se rafinează.

La fel cum cunoștințele și lucrurile noi aflate și învățate acolo nu ar trebui să rămână pe pragul clasei la încheierea zilei didactice. Activitățile ar trebui continuate și acasă. Prin citit seara, prin exersatul spălatului pe mâini, pe dinți. Prin exersarea la oliță, prin încurajarea independenței în realizarea sarcinilor de zi cu zi: îmbrăcat, mâncat, ajutorul în treburile casnice.

Adaptarea la un mediu nou nu este ușoară. Nici măcar pentru oamenii mari. Însă atunci când acasă ai o relație solidă, atunci când știi că poți avea încredere că o dată ce treci pragul casei, cineva e acolo ca să te asculte, să te înțeleagă și să te iubească așa cum ești, atunci toate celelalte lucruri, care la începutul zilei păreau copleșitoare, devin mici de tot și se sparg ca baloanele de săpun.

Oricât de mare ar fi un balon de săpun, atunci când atinge pământul, pocnește.  Oricât de grea ar părea ziua ce urmează, oricât de grea a fost ziua ce a trecut, atunci când un copil simte căldura și încrederea pe care mama i-o transmite, toate supărările dispar, nimic nu mai contează. El se bucură de mirosul mamei, de brațele ei în care poate fi el cu tot și toate. Citește mai mult...