Pandemia pare că nu se dă ușor dusă. Se aproximează încă un an de incertitudini, de măsuri, de destabilizare economică.
Știu că unele voci spun că toată povestea asta nu este decât o invenție a unora care au beneficii de pe urma ei. Alții spun, că din contră, este foarte grav ce se întâmplă, dar mai ales, foarte real.
Ce este cert din tot această poveste este situația copiilor noștri. Din martie au făcut școală online. Acum tot de acasă se învață. Multe ore în fața ecranelor. Este crunt și nedrept ce se întâmplă cu copiii de clasa întâi, cu copiii de clasa a doua, cu copiii de grădiniță.
Într-o zi ți-ai făcut simțită prezența. Pământul se învârtea mai repede, eu mă emoționam ridicol de ușor iar diminețile mă găseau amețită. Apoi ți-au anunțat sosirea.
Zilele s-au scurs din calendar ca frunzele de toamnă târzie, mult prea repede, transformându-mi corpul. Am simțit cum ai crescut o dată cu emoția așteptării.
Ai venit puternic dar în același timp delicat, așteptat și frumos.
M-ai făcut mamă. Te-am ținut în brațe și m-am gândit, fără să suspectez profunzimea a ceea ce înseamnă să fii mamă, că te voi putea forma. Însă, ce lecții ai reușit tu să mă înveți pe mine! Încet-încet, pas cu pas, m-ai învățat că părinții nu pot decât să spere că pot fi îndrumători pentru copiii lor, în marea imensă ce este viața.
Sâmbătă, cândva devreme. Răsăritul încă crud, împletește nuanțe reci de bleu, roșu și gri, anunțând încetișor începutul zilei.
Dai păturile la o parte și te ridici din pat fără prea mult zgomot, ca să nu trezești și restul casei. Cercetezi fiecare chip în semi lumină. Așa-i că te topești de dragul lor? Ei sunt ai tăi, dar tu? Tu a cui ești? Cum mai este pe la tine în suflet?
Suntem mame și avem o grămadă de îngrijorări. Aste e treaba noastră, să ne preocupăm. Dacă nu doarme, de ce nu doarme? Dacă doarme un pic mai mult, de ce doarme mai mult? Este obosit? Ori este bolnav? Trebuie să verifici, altfel nu există pace. Asta-i mama, n-ai ce-i face.
Una dintre cele mai comune îngrijorări ale mamelor a fost (sau este) renunțarea la scutec. Justificată desigur, în condițiile în care generația noastră folosea deja olița de la șase luni. Chiar și părinții noștri recunosc astăzi că poate a fost totuși prea devreme. Ați văzut cum le poartă grija nepoților? Mai lasă-l mamă, că e mic… spune bunica cu o voce blândă. A fi bunic este o a doua șansa a părinților noștri, să nu le-o răpiți, așadar.
Tu ești Raiul bebelușului tău.
Tu ești pacea și confortul, ești ceea ce el știe de dinainte să se știe pe el însuși.
Tu ești locul sigur, fortificat de pupici pe obraz și îmbrățișări calde.
Tu ești este paznicul viselor urâte, ești calmul din mijlocul furtunii.
Într-o lume pe care abia o cunoaște și care se schimbă de la o zi la alta, mama este hotarul de nestrămutat, la care se poate întoarce oricând. Mai ales când are nevoie să fie primit cu bucurie, fix așa cum este, fără rușine și fără frică.
Am scris zilele trecute despre filmarea care a ajuns și la mine, în care o educatoarea plesnea un băiețel de trei ani, apoi s-a lăudat cu asta pe grupul părinților.
A fost un val de reacții în online, și este firesc. Toți avem dreptul la o părere.
Cu toate acestea mărturisesc că aș vrea să fie tot mai aproape vremea în care nu se va mai confunda violența cu exigența.
Poți să faci educație și fără să induci teamă.
Eu sunt un părinte exigent. Sunt foarte fermă și dacă am spus nu, este nu. Ori se poate întâmpla o negociere, dar suntem foarte serioși și ne ținem de promisiuni.
De câteva zile circulă în mediul online un filmuleț în care un copil nu mai mare de 4 ani, maxim, este plesnit peste față de către educatoare. Culmea, filmarea este realizată chiar de către educatoare.
Copilul nici măcar nu plânge tare. Își înăbușă plânsul, plânge în tăcere. Adică știe deja că nu are de unde să primească ajutor și dacă mai face și gălăgie, deranjează și mai tare, deci probleme mai mari.
Definiția traumei sună cam așa: [experiența personală de splitare datorată] factorilor situaționali amenințători care copleșesc posibilitățile personale de autoreglare care generează sentimente profunde de neputință, frică și vulnerabilitate și care duce la o deterioare de lungă durată a vitalitatii identitatii, a integritatii psihice. Comparați voi definiția cu situația prezentată mai sus.
Abia așteptam să ajungă Matei la vârsta la care să ne putem juca împreună jocuri de societate, să spunem. Adică jocuri puțin mai apropiate de ce îmi amintesc eu din copilărie, cum ar fi, Nu te supăra frate.
Nu privi înapoi este un joc care lui Matei îi place foarte mult. Iar partea sa preferată este aceea că îl putem juca împreună, toți trei.
Pregătirea jocului îi revine lui Matei. Jocul este cartonat, dar este un puzzle din șase bucăți. M. îl asamblează, alege pionii, îi poziționează pe tablă. De cartonașe mă ocup eu.
Suntem între fete aici, între femei. Așadar nu este nevoie de prea multe introduceri sau prezentări. Deși este tratat ca un subiect mai degrabă rușinos sau tabu, incontinența urinară nu ar trebui să fie trecută sub tăcere. Și eventual fiecare să se descurce cum știe sau cum poate. Așadar, vă invit să lasați rușinea la ușă, nu își are locul aici.
Avem la îndemână atât de multe informații și la fel de multe lucruri care ne pot face viața mai ușoară, încât este păcat să nu ne folosim de ele. Mai cu seamă cu cât nici nu ne costă foarte mult.
Îmi amintesc felicitările pe care le-am primit de la cunoscuți după nașterea lui Matei. Pe lângă felicitări am primit și o mulțime de sfaturi, mai ales de la cunoscuții și prietenii „nepărinți”.
Îmi amintesc de sfatul unei prietene. Să îți păstrezi timp pentru tine, să faci o baie, să mai ieși cu fetele.
În primul rând, care fete? De unde știm dacă o proaspătă mămică are fete cu care să iasă? Dacă tot facem recomandări de ieșit, poate ne și oferim să ieșim la o plimbare. Zic.