Mama de la metrou

17 ianuarie 2023
Postat de Mamă de Matei în Uncategorized
1
Mama de la metrou

Cât de repede sărim la concluzii și cât de repede judecăm… Chiar și eu o fac, chiar înainte să conștientizez că fac asta. Este ca un mecanism automat, ca un gând care-mi năvălește în minte, intră fără să bată la ușă și-mi strigă: ,,Ia uite la omul ăsta ce face! Eu nu aș face așa ceva!”

Și până să mă dezmeticesc, până să alung gândul acesta ce mă împinge la păcate, am făcut-o deja. Am judecat.

Ieri, o mamă la metrou, alerga după copilul ei de trei ani. Nu ne aflam pe peron, ne aflam în zona de acces, prin urmare copilul nu era în pericol să cadă pe undeva.

Era opt dimineața și copilul alerga ca și cum să fie acolo era cea mai frumoasă întâmplare din viața lui. Cu gura până la urechi, râzând și chicotind, alerga printre oameni care se grăbeau, oameni care nu aveau timp.

Iar mama, disperată, alerga după el.

L-a prins de mână, strigându-i: O să înnebunesc, copilule! Ți-am spus să nu mai alergi! O să fac cu capul!

Copilul a început să plângă, cu suspine gălăgioase. Te-am rugat să nu mai faci gălăgie, mai încet, deranjezi oamenii!

În mintea mea deja rula… ,,Ce-ai cu copilul la prima oră, e copil...” Și în același timp, o altă voce striga și ea: ,,Păi trebuie să învețe copilul manierele, nu așa te comporți în public! … ”,,Dar e doar un copil de trei ani…” spune iarăși cealaltă voce.

Și până să îmi dau seama că judec fără să vreau, mama cobora scările rulante împreună cu copilul, Apoi se așeză pe vine lângă un stâlp, și cu toată gingășia și blândețea din lume, ia copilul în brațe, vorbindu-i încet: ,,Puișor, noi nu ne mai înțelegem?”

Nu am ascultat mai departe, dar copilul stătea în brațele mamei sale, vorbind și plângând, în același timp. Iar mama continua să-i vorbească încetișor, în timp ce-l mângâia, cu ochii plini de dragoste.

Și aproape c-am plâns. De duioșia momentului, de rușine pentru c-am judecat un om, deși îl știam de abia cinci secunde.

Aproape că am plâns, pentru că mama de la metrou sunt eu.

Sunt eu când îmi pierd răbdarea, și apoi mă simt vinovată că mi-am pierdut răbdarea.

Mama de la metrou sunt eu, când sunt obosită, și nu mai am energie să mă joc sau să fac lucruri, pe care copilul meu le vede ca fiind cele mai firești din lume. Și nu înțelege de ce nu am același chef ca și el.

Mama de la metrou sunt eu de acum cinci ani, acum patru ani, acum trei ani. Mama de la metrou sunt eu, astăzi.
Mama de la metrou și judecătorul din mine se întâlnesc în fiecare zi. Când luăm masa, când ne jucăm, când ieșim în parc, când facem teme. Nu ai făcut suficient, nu ești bună, prea exagerezi…

Photo by Camille Minouflet on Unsplash

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.