Cât de repede sărim la concluzii și cât de repede judecăm… Chiar și eu o fac, chiar înainte să conștientizez că fac asta. Este ca un mecanism automat, ca un gând care-mi năvălește în minte, intră fără să bată la ușă și-mi strigă: ,,Ia uite la omul ăsta ce face! Eu nu aș face așa ceva!”
Ieri, o mamă la metrou, alerga după copilul ei de trei ani. Nu ne aflam pe peron, ne aflam în zona de acces, prin urmare copilul nu era în pericol să cadă pe undeva.
Iar mama, disperată, alerga după el.
L-a prins de mână, strigându-i: O să înnebunesc, copilule! Ți-am spus să nu mai alergi! O să fac cu capul!
Copilul a început să plângă, cu suspine gălăgioase. Te-am rugat să nu mai faci gălăgie, mai încet, deranjezi oamenii!
În mintea mea deja rula… ,,Ce-ai cu copilul la prima oră, e copil...” Și în același timp, o altă voce striga și ea: ,,Păi trebuie să învețe copilul manierele, nu așa te comporți în public! … ”,,Dar e doar un copil de trei ani…” spune iarăși cealaltă voce.
Și până să îmi dau seama că judec fără să vreau, mama cobora scările rulante împreună cu copilul, Apoi se așeză pe vine lângă un stâlp, și cu toată gingășia și blândețea din lume, ia copilul în brațe, vorbindu-i încet: ,,Puișor, noi nu ne mai înțelegem?”
Și aproape c-am plâns. De duioșia momentului, de rușine pentru c-am judecat un om, deși îl știam de abia cinci secunde.
Sunt eu când îmi pierd răbdarea, și apoi mă simt vinovată că mi-am pierdut răbdarea.
Mama de la metrou sunt eu, când sunt obosită, și nu mai am energie să mă joc sau să fac lucruri, pe care copilul meu le vede ca fiind cele mai firești din lume. Și nu înțelege de ce nu am același chef ca și el.
Photo by Camille Minouflet on Unsplash