S-a dus și Septembrie ca gândul. A trecut pe lângă noi ca o clipire, ca o sclipire a ultimelor raze calde de soare. Septembrie este ultima amintire de vară.

Sunt atât de bucuroasă să trăiesc într-o lume în care există Octombrie!

Căci Octombrie are soare, dar are și ploi. În unele zile ne va fi fost tare greu, și poate că vom simți că suntem singuri. În alte zile vom fi fost atât de copleșiți de probleme, încât singurul lucru pe care îl vom putea face va fi să așteptăm ca planetele să se așeze la locul lor. Citește mai mult...

Bună! Pe mine mă cheamă Mamiuite, Mamivino!

Suntem de două săptămâni acasă, cu răceală de sezon. Cu tuse, cu muci, cu plictiseală. Cu lucrat de acasă.

Într-o zi mi-a spus: Mami, gândurile mele sunt gri. Nu găsesc nici un gând despre ce joc să mă joc. Nu știu ce să mă joc…

Cine ar fi știut, cine ar fi crezut, că va veni ziua în care, de câte ori voi auzi cuvântul mami, îmi voi înăbuși gândul: Ce? Ce mai este de data asta? Citește mai mult...

Aseară se juca de-a polițistul rutier.

Și uite așa, oprește în trafic o mașină, care conducea cu o viteză peste limita legală. Șoferul Morcovel la volan și Roșioară pe scaunul din spate.

-Știți cu ce viteză circulați? Talonul, permisul și buletinul, vă rog! Da, am verificat, totul în ordine.

Tot el, apoi:

-Nu ați văzut ce stradă este asta pe care mergeți? O stradă unde ar trebui să circulați cu maxim 20 pe oră. Ce știți despre mașini? Ce v-au explicat părinții voștri despre mașini? CUUUUM? NIMIC??? Citește mai mult...

Să (te) plângi nu te ajută să îți rezolvi problema, dar te ajută să te descarci. Și dacă te descarci, jumătate din problema e ca și rezolvată.

Pentru că fără toată tensiunea închisă înăuntrul tău, ai capul limpede pentru a te gândi, pentru găsirea de soluții.

Așa că lăsați mamele să spună că le este greu, chiar dacă nu este cel mai mare greu din lume.

Lăsați mamele să (se) plângă, să spună că aproape și-au ieșit din minți în timpul zilei, chiar dacă asta nu e cel mai mare rău din lume.

Lăsați mamele să se simtă vulnerabile, slăbite, chiar dacă este doar pentru câteva secunde. Nu suntem de piatră, suntem oameni și avem slăbiciuni. Citește mai mult...

Sunt micuț tare. Încă nu pot vedea prea bine în lumea asta nouă. Umbre se perindă prin fața ochilor mei, dar de fiecare dată știu când ești tu. Ești unică, ești astrul meu cel mare și strălucitor.

Îți simt mirosul mama, bătăile inimii tale sunt cântecul ce m-au liniștit atâtea luni în șir, cum aș putea să nu te recunosc imediat?

Îți știu ritmul respirației, mama, mai bine decât îl cunosc pe al meu. Tu ești ceea ce cunosc cel mai bine din toată lumea, lucrul de care sunt cel mai sigur. Citește mai mult...

Zilele trecute rula la televizor o reclamă. O reclamă ce prezenta pastile pentru durerea de cap, crampe menstruale și alte probleme.

În reclamă ne era prezentată o doamnă pe care o durea foarte tare capul. Și cred că mai era și răcită. Cert este că nu se putea ridica din pat. Orice mișcare i se părea un chin.

Și se făcea că doamna aceasta avea o grămadă de treburi de făcut. De predat o mulțime de rapoarte șefului, de făcut piața, de mers cu prietenele în club. Citește mai mult...

Pentru că știrile despre mame care sunt blamate că își alăptează puii în public sunt încă prezente la televizor. Pentru că în grupurile de mame, sunt mame care povestesc despre întâmplări similare, într-o pondere mult mai mare. Sau doar pentru ca să le privim, să le admirăm și să le apreciem. Pentru toate acestea găsesc oportun să împărtășesc cu voi această colecție de fotografii de epocă care arată că alăptatul în public nu este nicidecum o noutate. Citește mai mult...

Iubirea-i îndelung răbdătoare…

Atât de veche este vorba asta, dar atât de mult adevăr cuprinde, încât aproape că te doare când îi înțelegi sensul.

Pentru că răbdarea este una dintre cele mai mari cărămizi din care iubirea necondiționată este construită.

Dacă răbdarea pică, toată clădirea iubirii se clatină.

De asta e atât de greu să fii părinte când răbdarea e pe terminate, pentru că am folosit-o cu șeful, cu oamenii din jur. Deși, poate, cât mult bine ne-am face nouă și familiei, dacă ne-am mai păstra răbdarea pentru cei care ne așteaptă acasă… Citește mai mult...

Doamne, cum au fost începuturile! Cât de greu mă rupeam în fiecare dimineață! Câte cafele am băut cu noduri peste noduri! Câte lacrimi au căzut în cafea…

Să îți lași copilul în brațele unui străin este la fel ca ați lăsa inima în mâinile unui necunoscut. De fapt, inima ta nu e la fel de prețioasă…

Am plâns în multe dimineți. Nu credeam că vom ajunge vreodată la acea minune: adaptarea. Uneori, rămâneam la colțul grădiniței și indiferent ce copil ar fi plâns, puteam să bag mâna în foc că este al meu.

Paralizam pe loc. Nu mă puteam mișca. Pentru că nici la serviciu nu îmi venea să plec, cum să îl așa, acolo, pur și simplu și să îmi văd de viață? Citește mai mult...

Amintiri despre jucăriile bibelou.

Pe când eram copil, se întâmpla să merg cu părinții mei în vizită. La alți oameni mari, desigur. Nu toți aveau copii, dar ce îmi amintesc foarte bine este aproape fiecare casă avea aceeași păpușă, de vreo 60 de centimetri, cu ochi de sticlă și păr bogat. Un fel de bibelou al casei.

Păpușă pe care niciodată nu puteai pune mâna. Era sacrilegiu.

Ceea ce acum înțeleg. Dar copil fiind, mi se părea tortură. Mai ales când pe vremea copilăriei mele, jucăriile ori nu se găseau ori erau foarte scumpe. Citește mai mult...

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.