Cred că ne-am îmbolnăvit înainte de a apărea pandemia. Ne-am îmbolnăvit atât de tare încât nu mai suntem în stare să avem grijă unii de alți.
Suntem atât de bolnavi, încât nu ne mai pasă ce se întâmplă în jurul nostru. Să pice lumea, nimic nu mai contează.
Dar nu înțeleg de unde și disperarea, răutatea. De ce totuși, când cineva încearcă să schimbe ceva, cât de mic, să aducă un pic de bine, de normal, nu numai că nimeni nu îl va încuraja, ci îi va pune și bețe în roate, deși nu are absolut nimic de câștigat din asta? Preferând să rămână în aceeași mocirlă, plângându-și soarta?
Am scris la un moment dat un articol despre iubirea îndelung răbdătoare a mamei. Și am primit un mesaj. Cu siguranță nu este singura care simte așa, eu însămi simțindu-mă uneori pe dinafară, în meseria de mamă. Prin urmare, cred această mărturisire va fi de folos și altor mame.
Vă invit să citiți mesajul, cu inima deschisă și cu empatie. Lumea asta de iubire are nevoie, ca să se vindece…
V-am citit articolul despre răbdare. E frumos scris. Felicitări!
Dar doare. Pentru ca nu ma regăsesc deloc. Nici ca mama, nici din ipostaza de copil. Ma simt foarte prost.
Despre emoțiile mai puțin plăcute știm că nu este bine să vorbim, nu este bine să le exprimăm sau să le trăim.
Nu mai plânge.
Nu mai fi supărat.
Dar tristețea are locul ei și rolul ei, în psihicul fiecărui om. La fel ca și fericirea, și furia, și bucuria. Cu cât ascundem mai mult supărările, cu cât le ignorăm mai tare, cu atât mai rapid vom înainta spre depresie.
Vorbim tot mai mult despre depresie. Studiile ne arată deja că o persoană din 4 va fi afectată de probleme de sănătate mintală pe parcursul vieții, precum depresia.
Se petrec vremuri altfel decât ne-am fi dorit sau plănuit. Dar vremuri tulburi au fost întotdeauna. Viața este prin definiție și grea, iar unii spun că din provocări vin și împlinirile.
Am crescut cu ideea spiritului de sacrificiu. Și orice mamă, orice părinte și-ar apăra cu viața proprii copii, dacă ar fi nevoie. Și aplicăm asta în viața de zi cu zi. Rămânem noi ultimele, ne lăsăm întotdeauna pe ultimul loc. Binele nostru este ultimul pe listă.
Cine nu o știe pe Carrie Brashaw? Cine nu o știe pe Sarah Jessica Parker din Sex and the City? Mai există vreo fată/femeie care să nu fi urmărit maraton de episoade în week-end, urmărind povestea de dragoste cu Mr Big?
Vestea bună este că Sex and the City s-a filmat din nou. Și cu ocazia asta, Sarah a revenit în atenția presei. Dar nu așa cum ne așteptam, ci presa comentând despre ea că… a îmbătrânit.
Cu toate știrile din ultima vreme, cu pierderea bunicii mele, cu pierderile unor oameni importanți din domeniului psihologiei, m-am gândit la moarte. La ce înseamnă ea dar mai ales, la tot ce se întâmplă cu noi și cu ceilalți până ajungem acolo. Căci până la urmă, cu o moarte suntem toți datori. Tragedia și durerea imensă apar când totuși, moartea vine prea devreme.
Și m-a făcut să mă uit puțin la mine, la viața mea, la cum trăiesc. Și probabil printr-o coincidență ( sau nu), am dat de o postare mai jos, distribuită deja de peste 225,000 de persoane. Iar asta înseamnă că postarea a rezonat cu o mulțime de oameni. Este vorba despre postarea lui Chelsea Amber.
Din melodie în melodie, am ajuns până la urmă pe Youtube, la videoclipul piesei lui Michael Buble, un cântec despre cât de repede ne cresc copiii.
Cântecul se numește Forever Now, adică Pentru totdeauna acum, sau mai pe românește, Acum și pentru totdeauna.
Videoclipul este o animație realizată pe repede înainte a camerei unui copil, care se transformă în timp din camera bebelușului în dormitorul plin al unui tânăr care părăsește cuibul. „Nu a fost cu mult timp în urmă/ când am mers împreună și m-ai ținut de mână/ și acum devii prea mare ca să vrei”. Videoclipul ne reamintește că într-o zi ne vom uita înapoi, întrebându-ne de ce au trecut atât de repede aceste zile lungi…
Pe durata celor trezi zile, cât am ajutat la toate pregătirile pentru mamaie, Matei a rămas în grija bunicilor paterni. Care locuiesc oricum la cinci minute distanță de părinții mei.
În fiecare seară, soțul meu mergea acasă, ca să îl pregătească pe Matei pentru somn. Apoi, făceam schimb, iar la cinci dimineața mergeam eu lângă Matei, așteptând să se trezească, cu mine alături. Vorbeam cam o jumătate de oră, până se trezea de-a binelea, apoi mă întorceam la treabă.
Pornind de la articolul de ieri, de la ideea emigrării în masă a oamenilor care poate încă mai țin țara asta în picioare, am ajuns la o altă idee.
Am văzut ieri comentarii pro și contra. Este foarte bine să fie astfel de păreri, atâta vreme cât ne ajută să ajungem la un rezultat bun pentru noi. Să ajungem la o concluzie.
Unele comentarii erau de tipul „să ne salvăm țara, să rămânem, că se mai poate schimba ceva”. Și sunt de acord, întru totul. Și eu îmi iubesc țara, dovadă că sunt încă aici, îmi cresc copilul frumos, îmi plătesc taxele, nu arunc gunoaie pe stradă, ajut cât pot mai departe.
Îmi amintesc primii ani ale campaniilor de reduceri în Romanânia: a fost nebunie! Lumea cumpăra orice, numai să prindă ceva la oferta uriașă. Cred că între timp ne-am mai revenit puțin și putem fi mai chibzuiți și mai cumpătați. Mai ales în contextul actual.
Tot din engleză împrumutat, după Black Friday a venit Smart Shopping de Black Friday. Smart Shopping înseamnă să îți planifici din timp cumpărăturile, să vezi de ce ai cu adevărat nevoie, ce lucruri îți sunt utile și ce nu.