Cea care rămâne ultima, ca să stingă lumină și să aprindă lampa de veghe. Monștrii de noapte nu vor îndrăzni să se apropie. Nu cât timp este ea de veghe.
Cea care rămâne ultima la micul dejun, uneori mâncând doar ce lasă copiii în farfurie.
Cea care seara rămâne ultima la îmbăiat, pentru că se asigură că mai întâi s-au spălat copiii. Bine, bine, peste tot. Pe cap, după urechi, în pilurile gâtului, coatele și fundul.
Acesta a fost unul dintre cele mai mari regrete ale mele din viața asta: că nu am reușit să port tocuri înalte, cu grație.
Tocurile înalte mi-au făcut mereu probleme. Ori mă simțeam incofortabil, ori mergeam de parcă călcam în străchini. Și în mod evident, mă orientam către ceva mai comod. Adică fără toc.
Semne au fost încă de când eram o copilă. Aveam vreo 7-8 ani când o vecină care își ducea fiica la cursuri de modeling, m-a luat și pe mine să mă prezinte instructoarei. Prima și singura probă a fost o defilare pe podium. Adică m-a rugat să merg. Și a spus din prima nu. Mersul meu nu era de catwalk.
Mi-am ținut copilul prea mult în brațe– va spune o mamă niciodată.
Ne obișnuim cu expresii, preluăm obiceiuri din experiențe care nu mai sunt neapărat valabile în ziua de astăzi. Bebelușii nu se țin mult în brațe, pentru că se învață. Și dacă se învață, e de rău.
Nu ai cum să răsfeți un bebeluș.
Bebelușii și copiii de vârstă mică nu sunt capabili să manipuleze.
Pe timpuri, să se învețe bebelușul în brațele mamei, era chin pentru mamă și pentru cei din jur. Pentru că mama trebuia să se întoarcă devreme la serviciu. Chiar după două luni de zile. Bebelușul ajungea în grija rudelor sau a unei creșe de stat. Și acolo, fără mama, bebelușul plângea neconsolat.
Aud tot mai des Paștele nu mai este cum a fost… Nu mai simt aerul de sărbătoare… Este o zi ca oricare alta….
Suntem nostalgici după vremurile copilăriei. Ne este dor de bunici, de timpurile în care viața era mai simplă și totul era o joacă.
Suntem adulți și acum știm și ne înțelegem și părinții, că Paștele era frumos, dar înseamna și muncă și cheltuieli. Chiar dacă prin ochii noștri de copil, totul părea ca o poveste.
Îmi place să-l văd cum doarme dimineața. Și beneficiez de acest privilegiu des, pentru că eu mă trezesc întotdeauna prima. În zilele de grădi, desigur. În week-end, se întâmplă fix pe dos.
Dimineața este timpul meu secret, când alung orice temere, și pur și simplu, mă bucur să fiu alături de el. Este cald, este liniște, este bine. Este dincolo de orice pericol, de orice răutate, este în locul sigur de acasă, unde orice vis urât este alungat de mama sau de tata.
Înainte de orice, haideți să clarificăm niște termeni. Avem rugăminteși reproș.
O rugăminte= Cerere politicoasă (adresată unei persoane) de a face un serviciu sau de a îndeplini o dorință (DEX). Adică un om are o nevoie pe care o exprimă către un alt om, iar abordarea este politicoasă, neagresivă. Ați putea să înaintați un pas, vă rog? Te rog să nu mai țipi la mine. Mă doare.
Ultima perioadă a fost altfel, pentru mine cel puțin. Am pierdut oameni importanți pentru mine, mi-am redefinit așteptările.
Muncesc de când mă știu. Când ești mic, când ești la început, apreciezi fiecare ocazie sau șansă în care poți învăța. Sunt recunoscătoare pentru toate ocaziile ivite, dar prețul cunoștințelor mele a fost prea scump.
Au fost ani de zile în care plecam de acasă la opt dimineața și ajungeam acasă chiar și la două noaptea. Apoi o luam de la capăt.
Au fost luni în care nu am știut ce înseamnă sâmbătă sau duminică. Fără vreun beneficiu maerial. Doar șansa de a învăța. Îmi prinde bine astăzi? Da. Aș recomanda și altora să procedeze la fel? Nu.
Vrem, nu vrem, ne întoarcem iar și iar la exemple și modele. Copilul își reglează emoțiile după modelul adultului care îl îngrijește.
Nu le putem pretinde copiilor să facă lucruri pe care noi înșine nu le facem. La copiii nu merge principiul să faci ce zice popa, nu ce face popa. Modul lor de învățare este imitarea.
Copiii își reglează comportamentele și emoțiile după noi, părinții, după noi, adulții. Copiii își potrivesc energia cu energia adulților. Părinții trebuie să fie pentru copil un paratrăsnet și nu un fulger. Ciocnirea dintre două fulgere nu aduce lucruri bune.
Mai știți când v-am povestit că am început școala de formare la Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT)? Ei bine, am parcurs deja câteva module, iar weekend-ul acesta este plin cu un alt modul.
Astăzi formatorul nostru ne-a rugat să scriem în caiete acestă promisiune către noi înșine:
Promit să am gijă de mine, până la sfârșitul vieții!
Și asta este o promisiune pe care orice om ar trebui să o facă sieși însuși, indiferent de profesie.
A trecut de vârsta de șase ani, la toamnă va merge la școală. Știe o grămadă de lucruri pe care eu la vârsta lui nici nu bănuiam că există. Și despre care am învățat la școală abia ceva mai târziu, pe la vreo zece ani.
Și cu toate astea, lui încă îi este frică de întuneric.
Am tot negociat și am ajuns la concluzia că o lumină de veghe ar putea fi o soluție. Așa că în week-end vom merge să cumpărăm o astfel de lampă.
Uneori visează urât, așa că ne strigă. De obicei strigă mami. Ca acum doi seri. Când a visat un câine mare. Așa că i-am mângâiat fruntea, l-am pupat și i-am șoptit că se află în patul lui de acasă, iar eu sunt acolo, lângă el. Nu are de ce să îi fie teamă.