Cultura noastră nu încurajează oamenii să vorbească despre durerea lor emoțională. Cultura noastră îi învață pe oameni să-și suprime sentimentele.
Oamenii își spun unii altora să nu „se plângă” despre probleme sau să nu „insiste” asupra lor. Oamenilor li se spune să „treacă peste asta” și să „fie puternici”, adică „nu simți nimic – iar dacă o faci, nu vorbi despre asta și nu arăta.”
Ieri mi-a atras atenția o altfel de știre, o știre despre iubire, viață și împlinire. Știrea anunța căsătoria prințesei japoneze Mako cu iubitul ei, fără rădăcini roiale, pe care l-a cunoscut la facultate.
Am povestit de dimineață pe blog, foarte pe scurt, ce am aflat legat de povestea lor.
Apoi m-a intrigat și am căutat mai multe. Eram curioasă să văd cum au gestionat situația asta, ce au avut de zis părinții. Pentru că ce se petrece acum este un basm devenit realitate. Pentru prințesă și pentru noi.
Dintre toate știrile și veștile negre și cenușii, pe care le vedem peste tot, la tv, pe internet, ieri am văzut și o altfel de știre.
O știre despre iubire. Să vă povestesc:
Prințesa Mako l-a cunoscut pe Kei Komuro la facultate, cu cinci ani în urmă. În anul următor cei doi își țeseau deja planurile de nuntă. Iar asta înseamna că prințesa va deveni un om de rând, fără titluri regale. În cultura japoneză, femeile membre ale familiei imperiale își pierd statutul regal după căsătoria cu un om de rând.
Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le-am primit a fost : cum să îl învăț pe copilul meu să facă x comportament?
Așa că prin intermediul acestui articol o să răspund, inspirația venind de la educatoarea lui Matei. Sigur, contează și puterea exemplului nostru (pe asta o știm deja ca pe o rugăciune), și la fel de mult contează și exemplul comunității, al colectivității.
Sunt zile în care cad, de sus, de tot. Cad atât de tare, încât am sentimentul că o să mă dezintegrez până jos.
Sunt zile în care, la jumătatea zilei îmi vine să îmi scriu demisia. Și să mă întreb Ce Dumnzeului fac eu aici? În care mi se pare că sunt cel mai prost din curtea școlii.
Sunt zile în care simt că am eșuat ca părinte.
Sunt zile în care simt că am greșit față de copilul meu în 109 feluri.
Sunt zile în care mă uit în oglindă și mă întreb : cine este femeia asta și ce vrea ea de la mine? De ce mă tot bântuie cu mima ei tristă, dezamăgită, întrebătoare?
Mi se pare ca un vis care se tot repetă, un vis din care nu reușesc să mă trezesc.
Toată situația asta pare că ține la nesfârșit. În fiecare zi o luăm de la început.
Nu îmi aduc aminte când am dormit două seri la rând liniștită. Să pun capul pe pernă și să spun: uite că am rezolvat tot ce aveam de făcut pentru astăzi.
Nu mai știu care a fost seara în care m-am băgat în pat și mi-am spus : Hai că azi am reușit să fiu mai calmă cu copilul meu, am fost atentă la el și nu l-am repezit.
O altă cititoare dorește să transmită un mesaj, de data aceasta părinților. O să îi spunem B. Nu o să comentez prea multe, doar că i-am citit povestea în lacrimi…
Nu am curaj să îi spun aceste vorbe mamei mele. Și nu pentru că nu aș putea efectiv, dar dacă i-aș spune, nu aș face decât să stârnesc furtuna. Și de furtună sunt sătulă, mai am nevoie și de zile cu soare.
Am crescut la bunici până la șapte ani, când ai mei m-au luat acasă, la oraș, pentru că urma să încep școala. Nu m-am simțit niciodată ca acasă, ca un copil cu părinții lui, în casa lor mă simțeam mai degrabă tolerată.
Azi-dimineață zdrobeam un avocado cu furculița.
Și mă gândeam că lumea nu a fost niciodată un loc sigur.
Azi-dimineață zdrobeam un avocado cu furculița.
Și mă gândeam la toată durerea și disperarea din jur.
Azi-dimineață zdrobeam un avocado cu furculița.
Și mă gândeam că înainte de pandemia asta a fost alta. A fost ebola, gripa aviară, gripă porcină, gripă spaniolă. O dată la câțiva ani, zece, douăzeci, lumea, natura, ne mai dă o palmă.
Abia aștepți să auzi cum sună vocea copilului tău. Încă de când este doar o fotografie ciudată, în alb și negru, scoasă pe banda unui ecograf.
Încă din primele luni de viață îți dorești să îl auzi spunând mama, Doamne, cât de mult aștepți asta! Și te îngrijorezi când nu se întâmplă la vârsta trecută în manual…
Apoi mergi în parcuri și auzi glasuri de copii. Glasuri subțirele, voioase, certărețe, plângăcioase, glasuri de toate culorile.
Am scris ieri despre Adele, și despre lecția valoroasă învățată de la ea. Și dacă ar fi să rezum totul în doar câteva cuvinte, aș spune doar atât: Iubire de sine.
Dar iubirea de sine este greșit înțeleasă. Cel puțin de (la) noi.
Iubirea de sine este privită ca egoism pur sau ca narcisim. Asta pentru că privim prin lentilele sacrificiilor pe care mamele/femeile trebuie să le facă.