Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Despre Metaverse știe toată lumea deja. Despre cum se creează o realitate virtuală, paralelă. Oamenii deja cumpără bucăți de pământ virtual, unde avatarele lor vor locui. Și unde își vor petrece probabil cea mai mare parte a timpului.
Am văzut de dimineață o știre care nu mi-a plăcut deloc. Se pregătește generația copiilor virtuali. Adică oamenii nu vor mai face copii, ci vor crea unul în lumea virtuală. Cum era pe vremuri Tamagotchi. Iar estimarea este că se va întâmpla acest lucru cam în următorii 50 de ani.
În popor era o vorbă: Femeia însărcinată să nu fie supărată. Să cânte, să fie bucuroasă. Căci copilașul ce se coace în burtică, simte tot, aude tot, trăiește ce trăiește mama. Prin ea, o dată cu ea.
Și ce vorbă mare, domnule! Și adevărată!
Toată lumea orbitează în jurul burții rotunde. Toate poftele posibile i le facem mamei și găsim o cale să facem și imposibilul. Și foarte bine că se întâmplă așa, căci nu toată ziua un om crește pe dinăuntrul lui un alt om. Merită mama tot și tot ce este mai bun.
Am văzut ieri știrea cu programul pilot care a început să fie testat în UK: săptămâna de lucru de 4 zile. Adică același salariu, aceleași responsabilități, doar că timpul de lucru se diminuează la 80%. Deci în loc să lucrăm 168 de ore, am lucra doar 136 de ore. Realizabil sau irealizabil?
S-au înscris în acest program pilot peste 3,000 de angajați din 70 de companii, unele mai mari, altele mai mici. Testul durează șase luni. Companiile implicate în studiu se ocupă cu educație, consultanță, imobiliare, îngrijire a pielii, construcții, produse alimentare și băuturi și marketing digital.
Acest articol vine ca o reacție la ceea ce tot aud în jurul meu: Frica educă, frica impune respect, e nevoie de palmă din când în când ca să faci educație. Haide să vorbim despre asta.
Bătaia și frica nu sunt instrumente care ne ajută sau care ne sunt de folos în creșterea sau educarea copiilor.
Frica nu impune respect. Și nici bătaia. Respectul înseamnă să privești pe cineva cu admirație, să găsești valoare în omul respectiv. Oare cine poate admira o persoană de care se teme?
Relația în care unul este agresiv iar celălat primește agresiunea se numește relație de agresor-victimă.
Știu, noi am crescut într-un fel iar generațiile de astăzi (se) cresc altfel. Știu că pare că singura rețetă care funcționează este frica. Să știe copilul de frică.
Empatie este un cuvânt tot mai folosit în ultima vreme și mă bucur să îl întâlnesc tot mai des.
Mă bucură și mai mult când empatie este alăturat cuvântului copil. Ne dorim să creștem copii empatici, iar asta este minunat!
Totuși empatia nu este ceva ce se poate preda la școală. Empatia se poate învață doar practic, empatia se simte.
Ca să poți să oferi empatie, trebuie să fi primit și tu la rândul tău. De la un părinte, de la un bunic, de la un prieten, de la un profesor, de la un mentor, de la psiholog.
Putem preda definiția empatiei, putem ține seminarii întregi despre ea, dar nimic nu va egala momentul în care cineva va fi empatic cu noi. Empatia se învață doar dacă o trăiești la rândul tău.