Eu sunt una dintre persoanele pentru care maternitatea a venit cu revelații.Pentru că mi-a oferit ocazia să mă descopăr și să mă reinventez ( așa a pornit și blogul), și chiar de la prima noastră îmbrățisare , eu nu am mai fost la fel. O dată cu el s-a nascut și mama de Matei. Noi doi ne-am născut impreună, in același timp. El ca fiu al meu, eu ca mama a lui.
Recunosc de la bun început că nu la băieţel mă gândeam atunci când am aflat că am rămas însărcinată. Mintea îmi zbura la o mică balerină, la fustiţe cu tul roz si la codiţe cu fundiţe. Soţul meu în schimb, voia un partener de joacă pentru Fifa. Cred că ştim deja cine a fost cel mai fericit când am aflat ca vom avea un băieţel.
La ecografia de 12 săptămâni Matei s-a decis să îmi dezvăluie…realitatea. Devreme, ce-i drept, dar probabil a auzit gândurile mele şi a decis că este mai bine să îmi acorde timp să mă obişnuiesc cu ideea.
Cu ruşine mărturisesc acum, că pe atunci am plecat spre casă îngândurată. Nu mă priceam la băieţi. Cum am să mă descurc? Nici despre creşterea unei fetiţe nu ştiam prea multe, însă fiind şi eu fată la rândul meu, credeam că asta va face apropierea mai uşoară, că aş fi găsit mai repede soluţii la problemele ei, prin care trecusem şi eu la un moment dat.
Astăzi însă băiețelul meu are un efect asupra mea aşa cum nu aş fi crezut vreodată. E ca un drog de care sunt dependentă, o iubire fără margini îmi bucură inima, o iubire necunoscută şi nemaintalnită până acum.
Lunile au trecut, iar momentul primei noastre întâlniri mi-o amintesc și acum aievea. El mic, cald și pufos eu obosită, epuizată însă fericită pentru că în sfârșit brațele mele nu mai tânjeau de dorul lui. Acum erau pline de el. Obrazul meu a atins obrazul lui fin și roz, nările au respirat mirosul lui. Nu mai aveam nevoie de aer…
Am ajuns acasă bucuroși. Toate erau pregătite pentru venirea lui și toate îl așteptau cuminți. Pătuțul, lenjeria cu mașinuțe, salopetele-ursuleț, caruselul cu lumini și muzicuța cu cântecele de leagăn.
Săptămâna trecută, la invitația Social Moms, am participat la Conferinţa „Câte NU-uri aude un copil în fiecare zi”, o temă extrem de interesantă, mai ales că fiecare dintre noi, ca părinți, suntem lipiți de nu-ul acesta permanent. Uneori nici nu apucăm să continuăm propoziția, ne trezim spunând doar un „Nu!” aproape nearticulat :)). De exemplu, în loc de „Nu pune mâna!”, scâncim doar un „No!” :)) Sper că și voi râdeți la fel ca mine, imaginându-mi cât de caraghioși suntem.
Am observat o tendință frumoasă de-a lungul ultimelor generații de părinți. Tot mai mulți citesc, întreabă un doctor, participă la seminarii care ating subiecte tot mai interesante în ceea ce privește educația copiilor lor. Sunt tare frumoase și mi-e mare drag de familiile care se dezvoltă armonios.
Astăzi vreau totuși să dedic acest articol acelor părinți care nu se cred suficient de buni pentru că ai lor copii nu spun 10 poezii la 2 ani, cărora încă nu le plac cărțile, ci mai degrabă le-ar rupe, care pur și simplu nu sunt la fel de „buni” ca și colegul de la creșă, grădiniță sau ca și băiețelul din parc, care face nu știu câte scamatorii.
Cum punem limite sănătoase în relația copiilor cu tehnologia
Numai părinte să nu fii în era tehnologiei. Pentru că nu aș vrea să demonizez totuși tehnologia, aș spune că este un lucru necesar, având în vedere că toată evoluția ce va veni de azi înainte, se va baza în foarte mare măsură pe această parte tehnică. Însă cât și cum, și unde ar trebui trasată limita astfel încât să nu dăuneze? Voi povesti în continuare ce am aflat la conferința Social Moms „Părinții, copiii și tehnologia”, de pe 9 martie, care a avut ca temă modul în care tehnologia poate fi folosită în mod pozitiv şi sigur de către copii şi rolul părinţilor în acest proces. (Conferinţa a fost urmărită de către cei 150 de părinţi aflaţi în sala şi de alţi 23.000 de persoane conectate online la transmisiunea live.)
Încă din prima oră de viață a fiului nostru, soțul meu a intrat în salon, și-a privit puiul de om cu ochi mândru de tată apoi l-a luat în brațe. L-a sărutat emoționat pe frunte și aproape cu ochii înlăcrimați mi-a spus : „Ia uite, cât de mult semănăm! Ăstă-i puștiul meu, a? Vă iubesc atât de mult…”. Iar inima mea aproape că îmi spărgea pieptul, de la atâta bucurie și împlinire.
În ultima vreme se vorbește mult despre parenting. Care părinte cu acces la internet nu a întâlnit sau nu a auzit măcar o dată cuvântul acesta? Vorbesc psihologii, specialiștii, prezentatorii la televizor, bloggeri. Unii vorbesc cu sens și cu studii în spate, alții împărtășesc pur și simplu propriile experiențe. Dar ce înseamnă totuși acest cuvânt sau concept? Păi pe românește este o denumire scurtă pentru „Cum ne creștem copiii”.
12:30 era ora la care puteam să îl iau pe Matei de la creșă. Deși creșa este la 10 minute distanță de mers pe jos de unde noi locuim, la 12 fix deja plecam de acasă. Cred că cele patru ore de așteptare au fost printre cele mai productive ever. În primul rând era prima dată când aveam atât de mult timp liber. Ce puteam face cu el? Am mâncat micul dejun și deși nu trăgea nimeni de mine a intrat oarecum cu noduri. „Oare ce face copilul meu acum? ” Mi-am turnat cafea, am savurat primele două înghițituri în liniște însă obișnuită fiind să nu stau degeaba am băgat voinicește la spălat, am dat cu aspiratorul, am făcut curățenie, apoi am gătit. Când eram gata cu toate era abia ora 11. Și am așteptat, și am așteptat, și am așteptat… cu ochii „lipiți ” de ceas.
La ora 12 fix am încuiat ușa casei și am plecat spre Matei. Deși dimineața plouase și fusese răcoare, acum soarele arunca raze luminoase care se opreau în coroanele arămii ale copacilor. Frumos tablou viu este toamna! Zece minute mai târziu eram deja în curtea creșei. În dreapta, sub o aplecătoare, cărucioarele colorate semănau cu un curcubeu care apare după ploaie și își așteptau cuminți copiii pe care să îi ducă acasă.
După ce a terminat de mâncat și după ce a fost schimbat, am intrat în anticameră. Emoționată, bat la ușa clasei și deschid. Puștiul meu se juca cu ceilalți copii. Nici o lacrimă, nici o supărare. L-am strigat, m-a văzut, s-a luminat la față și a venit fuga în brațele mele. „A plâns azi, dar foarte puțin, însă veți vedea că în timp se va acomoda și nu va mai plânge deloc. A mâncat foarte bine la prânz”, mi-a spus îngrijitoarea. În sfârșit, pentru prima dată în ziua aceea, respiram. A fost bine. Phiu! 😀
L-am îmbrăcat și am pornit spre casă. Pe drum ne-am oprit în parc. Acasă a dormit ca de obicei. Seara am petrecut-o ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
A doua zi aceeași poveste. A plâns puțin când l-am lăsat la grupă. La 12 jumătate l-am luat acasă, zâmbind. Părea că îi place la creșă. Și așa a fost până joi, când l-am luat acasă cu mucișori și tuse. În loc de parc, în drumul spre casă ne-am oprit la doctor. „Este răcit. Tratament cu aersoli la domiciliu. Ne vedem peste o săptămână”. Așadar, nici nu începusem bine căci iată, aveam de-a face cu primul episod de răceală după ce intrase în colectivitate.
A urmat o săptămână în care nu am mai fost la facultate și am rămas cu el acasă. S-a însănătoșit fără să fie nevoie de antibiotic. Ne-am întors la creșă. A trebuit să o luăm de la capăt cu cele două săptămâni de acomodare. Însă nu am apucat, întrucât la o săptămână s-a îmbolnăvit iar. Mi s-a spus că așa se va întâmpla o dată cu intrarea în colectivitate, însă nu credeam că ne va fi chiar atât de greu.
Au urmat trei săptămâni de stat acasă. De data aceasta cu antibiotic. Prima și singura dată când am tratat cu antibiotic. Tratamentul alternativ nu mai dădea rezultate.
Am reluat acomodarea, adevărata acomodare. A fost perioada cea mai grea. Cum intram pe strada care ducea spre creșă, începea să plângă. Îi povesteam că merge să se joace cu copiii, îi cântam iar asta îl liniștea. Intra în clasă plângând. Plângeam și eu după ce se închidea ușa și așteptam acolo până nu îl mai auzeam plângând. Nu am plecat niciodată știind că nu s-a liniștit.
Un rezumat pe scurt, în primele două luni, o săptămână mergea la creșă, trei rămânea acasă. El a fost într-adevăr un copil mai predispus la răceli, deși până atunci nu răcise niciodată. De asemenea, faptul că am început în octombrie, pe o vreme umedă, ploioasă, că la opt dimineața ieșeam afară pe o asemenea vreme, pentru că mergeam pe jos sau cu troleibuzul și nu cu mașina, intrarea în colectivitate, toate acestea au favorizat răcelile frecvente. Însă în același timp, l-au călit bine de tot, și din decembrie nu a mai răcit deloc. Când școlile au fost închise din cauza condițiilor meteo extreme, el a mers la creșă, și nu s-a întâmplat nimic. Luna trecută însă o zi cu vânt foarte puternic ne-a ținut acasă câteva zile, dar asta are legătură mai degrabă cu polipii. O să vă povestesc despre acest lucru într-un articol separat.
În încheiere, pentru că poate v-am înspăimântat puțin în acest episod, vă spun că de două luni de zile Matei intră singur dimineața în clasă și uneori la plecare trebuie să mai stăm 10-15 minute ca să se mai joace cu copiii care și ei la rândul lor se pregătesc să plece acasă.
Ah, uitam să vă spun, doamnele îngrijitoare îl numesc „Căpitan de vas”. Să fie pentru că este năzdrăvan și face năzbâtii? Vă povestesc în episodul următor. 🙂