Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Cine nu o știe pe Carrie Brashaw? Cine nu o știe pe Sarah Jessica Parker din Sex and the City? Mai există vreo fată/femeie care să nu fi urmărit maraton de episoade în week-end, urmărind povestea de dragoste cu Mr Big?
Vestea bună este că Sex and the City s-a filmat din nou. Și cu ocazia asta, Sarah a revenit în atenția presei. Dar nu așa cum ne așteptam, ci presa comentând despre ea că… a îmbătrânit.
Cu toate știrile din ultima vreme, cu pierderea bunicii mele, cu pierderile unor oameni importanți din domeniului psihologiei, m-am gândit la moarte. La ce înseamnă ea dar mai ales, la tot ce se întâmplă cu noi și cu ceilalți până ajungem acolo. Căci până la urmă, cu o moarte suntem toți datori. Tragedia și durerea imensă apar când totuși, moartea vine prea devreme.
Și m-a făcut să mă uit puțin la mine, la viața mea, la cum trăiesc. Și probabil printr-o coincidență ( sau nu), am dat de o postare mai jos, distribuită deja de peste 225,000 de persoane. Iar asta înseamnă că postarea a rezonat cu o mulțime de oameni. Este vorba despre postarea lui Chelsea Amber.
Din melodie în melodie, am ajuns până la urmă pe Youtube, la videoclipul piesei lui Michael Buble, un cântec despre cât de repede ne cresc copiii.
Cântecul se numește Forever Now, adică Pentru totdeauna acum, sau mai pe românește, Acum și pentru totdeauna.
Videoclipul este o animație realizată pe repede înainte a camerei unui copil, care se transformă în timp din camera bebelușului în dormitorul plin al unui tânăr care părăsește cuibul. „Nu a fost cu mult timp în urmă/ când am mers împreună și m-ai ținut de mână/ și acum devii prea mare ca să vrei”. Videoclipul ne reamintește că într-o zi ne vom uita înapoi, întrebându-ne de ce au trecut atât de repede aceste zile lungi…
Pe durata celor trezi zile, cât am ajutat la toate pregătirile pentru mamaie, Matei a rămas în grija bunicilor paterni. Care locuiesc oricum la cinci minute distanță de părinții mei.
În fiecare seară, soțul meu mergea acasă, ca să îl pregătească pe Matei pentru somn. Apoi, făceam schimb, iar la cinci dimineața mergeam eu lângă Matei, așteptând să se trezească, cu mine alături. Vorbeam cam o jumătate de oră, până se trezea de-a binelea, apoi mă întorceam la treabă.
Pornind de la articolul de ieri, de la ideea emigrării în masă a oamenilor care poate încă mai țin țara asta în picioare, am ajuns la o altă idee.
Am văzut ieri comentarii pro și contra. Este foarte bine să fie astfel de păreri, atâta vreme cât ne ajută să ajungem la un rezultat bun pentru noi. Să ajungem la o concluzie.
Unele comentarii erau de tipul „să ne salvăm țara, să rămânem, că se mai poate schimba ceva”. Și sunt de acord, întru totul. Și eu îmi iubesc țara, dovadă că sunt încă aici, îmi cresc copilul frumos, îmi plătesc taxele, nu arunc gunoaie pe stradă, ajut cât pot mai departe.