Fără categorie

Nu știu dacă au ajuns și la voi imaginile cu pacienții din spitalul Județean de Urgențe Reșița Dacă nu au ajuns, vă las imediat un link, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, aici.

Imaginile sunt tulburătoare, vă anunț. Mie în mod clar mi-au îndodat stomacul de revoltă. Cum să să fie posibil, ca într-un SPITAL din anul 2020, pacienții să se târască pe holuri?!

Cum să fie posibil ca într-un SPITAL din anul 2020, bătrâni neajutorați să stea întinși, pe holul rece, fără haine pe ei?

Cum să fie posibil ca un SPITAL construit in 1950, deci în urmă cu 70 de ani, să nu fie trecut pe lista priorităților în nici măcar an, de 30 de ani încoace? Citește mai mult...

Cel mai tare (ne) doare nepăsarea

15 noiembrie 2020
Postat de Mamă de Matei în Fără categorie
0
Cel mai tare (ne) doare nepăsarea

Acum cinci ani, aveam un bebeluș de câteva luni, care se trezea noaptea să mănânce. Și în timp ce el mânca uneori dormeam cu ochii deschiși, alteori verificam știrile. Iar într-o noapte, pe la 2, am aflat despre nenorocirea de la Colectiv. Mi-am strâns mai tare copilul în brațe, și nu am mai pus geană pe geană. Nu am mai putut.

După ce M a adormit, am pornit televizorul, urmărind cu sufletul la gură tragedia fără margini. A lor și a noastră, pentru că erau și copiii noștri acolo, frații, colegii, vecinii. Citește mai mult...

O zi rece de octombrie

22 octombrie 2018
Postat de Mamă de Matei în Fără categorie
0
zi rece de octombrie

Mă izbesc de mal. Ori valurile se sparg de picioarele mele reci?

Stâncile sunt val de gheață și abia reușesc să îmi țin echilibrul. Nu îmi amintesc drumul până aici. Vântul mă înfășoară, cerul este negru, apa învolburată.

Furtuna este aproape. Fusta mea de in, care până mai devreme îmi ascundea atentă gleznele, acum  pare că vrea să dezlipească de mine, vântul îi este complice. Încă un pas și mă predau mării.

Nu închid ochii. Vreau să primesc totul în plin, să nu pierd nici o senzație, nici o durere. Abisul mă așteaptă și se deschide în întâmpinarea mea. Apa îmi umple corpul treptat. Nările, urechile, gâtul, apoi plămânii.

Mi-e frică de apă. Întotdeauna mi-a fost. Realizez că nu știu să înnot. Stai puțin, unde sunt? Ce caut eu aici? Încerc să gândesc, să funcționez, să înțeleg ceva. Este târziu. Încercând să caut oxigen, trag și mai multă apă în piept. Încep să mă lupt, caut să supraviețuiesc.

Îmi amintesc totul. Trebuie să înving marea. Îmi verific pântecele încă o dată. În locul formei rotunde care îmi împlinea trupul nu mai este nimic. Ritmul obișnuit care completa bătăile inimii mele, a fost smuls de sub inima mea.  Acum respir cu greutate, anormal. Marea cu o putere neștiută, neimaginată,  mi-a răpit copilul! Ea se face vinovată de golul imens care mă seacă de viață zi după zi.

Țip, arunc pumni si picioare cum nimeresc. O forță din afară mă cuprinde, mă imobilizează. -Visul ăsta o să te înnebunească. Trezește-te, iubito, e doar un vis.

Deschid ochii, încerc să străpung întunericul. Într-adevăr, sunt în patul meu de acasă. Așternutul, perna, părul îmi sunt ude. A fost vis sau realitate? –

Copilul meu. Unde este îmi este copilul?! mă izbește iarăși teama.

-Draga mea, noi nu avem copii. Îmi răspunde vocea lui șoptită.

Îmi amintesc acum. Eu nu pot să fac copii.

Doctorul ne-a dat vestea acestea în urmă cu trei luni.  Știu fiecare detaliu al acelui moment. O zi rece de octombrie pe când ploaia izbea violent în geamuri, în străzi, în oameni.  Frunzele neputincioase erau ridicate de vânt, semn că vara devenise palidă, în timp ce toamna își cerea nemiloasă tributul. Copacii care de care mai dezgoliți, păreau că acceptă resemnați instalarea noului anotimp. În sufletul meu însă, resemnarea nu își găsea locul.

Locul de joacă este al tuturor copiilor, nu al unuia singur

1 octombrie 2018
Postat de Mamă de Matei în Fără categorie
0
Locul de joacă este al tuturor copiilor, nu al unuia singur

Locul de joacă este al tuturor copiilor, nu al unuia singur. Căci de aceea este loc de joacă, parc, spațiu public. Nu este proprietate privată, ca un copil să încremenească într-un loc și de acolo să nu se mai mute cel puțin o jumătate de oră.

Nu pe copii sunt supărată. Niciodată nu voi fi. Însă cu părinții acestora, ei bine, acolo am o treabă. Să vă spun ce ni s-a întâmplat în week-end și de unde supărarea.  Duminică am mers în Ikea. Și pentru că era deja ora prânzului, ne-am oprit mai întâi să mâncăm. Cei care merg frecvent, probabil că știu deja spațiul special amenajat pentru copii. Nu este un loc foarte mare, generos, însă până acum nu am trăit situația în care să se nimerească prea mulți copii în același timp, astfel încât să nu aibă loc unii de alții. Sigur că am întâlnit copii de tot felul, însuși copilul meu nu este perfect, părinții au și ei zile proaste, însă până la a fi impasibil este cale lungă.

Eram deja la jumătatea timpului petrecut la masă, când o fetiță s-a alăturat grupului de copii. S-a așezat în fața unui ecran pe care se putea desena cu degetul și nu a fost chip să mai lase vreun copil să se joace. Mai mult, orice încercare a copiilor era tratată cu câte o o palmă pe mână, împins, îmbrâncit. Am încercat să îl conving pe Matei să se joace altfel, să își găsească o altă activitate. Alți copii își căutau părinții din ochi, plângând.

Din partea fetiței, nu a reacționat nimeni. Inițial, m-am gândit că părinții nu sunt la masă, ci pe undeva prin mulțime, comandând prânzul. Într-un final și matei s-a supărat, sătul de îmbrânciturile fetiței. Am luat la rând fiecare părinte din apropriere, care ar fi putut să însoțească fetița. Nimeni nu părea să fie impresionat, în afară de părinții care o rugau pe fetiță să nu le mai lovească copiii. Strângeam tacâmurile de pe masă atunci când fetița cu păr negru s-a rdiciat și s-a îndreptat către mama ei. Tot timpul a fost în raza ei vizuală, chiar vis-a-vis de mine, însă nu a scos măcar o dată un cuvânt. A asistat impasibilă la tot spectacolul, a urmărit prăinții care încercau să-și liniștească copiii, de parcă asta ar fi meritat micuții. Foarte bine le-a făcut!

Și astfel de părinți sunt și în parc, la locurile de joacă, sunt pretutindeni în jurul nostru. Nu știu dacă vreodată rândurile acestea vor ajunge la vreun astfel de părinte, habar nu am. Însă eu le scriu aici, să rămână scrise, într-o zi poate cineva va da de ele.

Dragilor, copiii noștri au nevoie de noi să le impunem limite. Au nevoie să învețe de la noi să ce înseamnă să fii om în societate. Nu vor ști de la început, nu este nevoie de forță sau de violență pentru asta, este nevoie de un părinte care să fie acolo ori de câte ori se întâmplă ceva și să îl ghideze prin ceea ce se numește social. Vor suferi în primul rând ei când vor fi evitați sau alungați de către ceilalți copii. Vor suferi toți. Ieri a suferit al meu. Și ai altora. Data viitoare poate fetița cu părul negru va avea parte de același tratament. Copiii nu împart, mai ales la vârste mici, iar acest fapt este explicat foarte frumos de neuroștiințe.

Am greșit și eu de multe ori, poate uneori fără să realizez, însă nu în chestiuni atât de evidente. Ne dorim o altfel de societate, o țară în care să ne creștem copiii. Cine o construiește, dacă nu noi? Noi construim lumea de mâine. Știu că sunteți scârbiți și sătui, dar de dragul copiilor noștri, să (ne) mai dăm o șansă…

Sursă foto: aici.

Eu nu prea știu politică. Nu mă pricep la jocurile astea de se întâmplă în spatele deciziilor guvernanților. Dar scopul unor mișcări politice este atât de evident, încât nu trebuie să fii mare cunoscător ca să realizezi că e mai mult decât ceea ce se vede la suprafață.

De dimineață am urmărit un documentar în care se vorbea despre OZN-uri, despre existența lor, despre cum toate țările din lume fac de vreo 80 de ani experimente pe nave prăbușite și cum ele stau de fapt la baza evoluției noastre tehnologice. Interesant mi s-a părut discuția despre cum de fapt Războiul Rece a fost o distragere de la evenimentele legate de OZN-uri. De fapt, a fost o paradă, o înțelegere între URSS și USA și nicidecum un război, în condițiile în care cele două mari puteri aveau un satelit în comun și o bază militară la Polul Nord. Și cum armele nucleare ce se proconiza că vor fi gata în 5 ani, au fost realizate în 18 luni. Era mult mai convenabil pentru marile puteri să direcționeze atenția populației asupra bombelor nucleare, stfel încât lumea să nu îi despre aparițiile neidentificate și scopul pentru care totul este ținut secret. Am ținut să fac un intro pentru ceea ce urmează:

Subiectul zilei: De ce ne macină pe noi cine cu cine își petrece noaptea în pat? În ce fel și pe cine iubește?

Răspuns: Așa ne place nouă, atunci când avem probleme  de nu le mai putem gestiona, ne luăm o pungă de semințe și aruncăm cojile în curtea altora, pe care noi îi considerăm mai prejos de noi, deși totul nu este decât o prejudecată. (Asta e cu tooootul altă discuție)

De ce nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord să construim o catedrală de zeci de milioane de euro? Cred că am fi scutit câteva zeci bune de milioane de euro, ce le puteam folosi în alte scopuri. De ce nu se uită nimeni în orfelinatele și casele de copii, unii băiețeii sunt violați de băieții mai mari sau care chiar mai rău, se supun, pentru a beneficia de protecție?

Femei care au curaj să se rupă de soții violenți, sunt omorâte în bătaie pe stradă, de către foștii soți, iar aceaștia sunt amendați de poliție doar pentru deranjarea ordinii publice. Un caz recent petrecut la Brăila a readus în atenție această mare lacună în procedura corectă ce se impune în aceste situații. Mame împușcate în plină zi la locul de muncă, mame omorâte de față cu copiii, în unitățile de învățământ. Dacă am direcționa toți banii folosiți până acum pe referendumuri inutile și donații scandaloase, câte centre s-ar putea construi? Câte mame ar putea începe o  viață nouă cu o susținere financiară pentru un an, să spunem?

Nu avem suficiente creșe și grădinițe pentru copii. Eu am refuzat să îmi asigur locul cu bani și am fost repartizată la o altă grădiniță. Părinții sunt disperați pentru că riscă să rămână pe dinafară, că nu vor avea unde să își lase copilul pe timpul zilei, și sunt dispuși să plătească oricât. Câte centre s-ar fi putut construi cu 35 de milioane de euro, de exemplu, atât cât costă acest referendum?

Să nu mă înțelegeți greșit. Toată lumea are dreptul la o opinie, suntem o țară liberă. Însă nu înțeleg de ce nu reușim să rezolvăm treburi mai importante decât aceasta. De ce este nevoie de astfel de mărunțișuri ca să ne simțim mai importanți? Iată ce lucruri mărețe facem noi, în timp ce oamenii și copiii mor în spitale pentru că nu au minimul necesar, în timp ce ne călcăm în picioare pentru o fasole gratis( atât de săraci suntem), în timp ce mamele și copiii lor mor bătuți de soți și tați violenți. O să fim mai liniștiți după referendumul acesta? Vom dormi mai bine noaptea? Și mai sătui? Și mai împliniți?

Ps. Nu am nimic împotriva catedralei. Să fie. Însă în același timp aștept astfel de donații și către spitale, școli ( cele de la sate unde copiii merg la toaletă în spatele curții, uneori se mai întâmplă și accidente). Aștept….

Ps2. Un scurt rezumat al situației actuale:

1 copil din 11 se culca flamand
40% dintre elevii romani, sunt analfabeti functional
300 mii de copii nu merg la scoala
9 romani pleaca din Romania in fiecare ora ( nu in concediu)
Peste 3 milioane de romani s-au stabilit peste hotare in ultimii 10 ani

Deci chiar nu avem asupra a ce să ne îndreptăm resursele și energia?