Buna. Sunt eu , sotul tau. As vrea sa vorbim, pentru ca nu am mai facut-o de ceva timp. Sa vorbim despre noi , nu despre picaturi de colici sau despre cat a mancat bebe la ultima lui masa. Ma uit in ochii tai, sunt obositi, insa si-au pastrat caldura si blandetea pe care au avut-o intotdeauna. Imi place parul tau ciufulit, este mai natural, iar hainele comode de casa te fac sa pari mai relaxata.
Noi trei...Inseamna mai mult decat doi. Inseamna familie !
Știu că răbdarea noastră este de atâtea ori epuizată. Că noi știm mai bine ce este bine pentru ei, chiar dacă se împotrivesc. Știm că nu este indicat ca mai devreme de șase luni să se ridice și să stea în funduleț deși existența lor zici că s-ar baza fix pe asta. O luptă continuă să-i convingi că încă nu a venit vremea să o ia la fugă prin casă.
„Nu băga aia-n gură!” „Nu pune mâna pentru că frige!” „Nu băga degetele-n priză!” „Aia nu e de mâncat!” Vă sună cunoscut? Și mie, destul… Însă cum ar fi dacă ne-am am privi lumea prin ochii lor? Nu cumva tot ar fi uimitor? Nu cumva toate lucrurile acelea necunoscute te-ar invita să le cunoaștem, să le știm?
Orice proaspata mamica isi vede copilul ca pe o minune ce ii insenineaza zilele.
Desi la inceputul sarcinii consideram ca mai mult ma va incurca decat ma va ajuta, de cand exista in viata mea, Matei mi-a adus numai bucurii.
Dragul meu, mami iti multumeste, tie lui Dumnezeu pentru ca m-ai ales pe mine. Pe langa alte lucruri bune care mi s-au intamplat de cand te am, datorita tie m-am redescoperit, m-am reinventat. Tu m-ai inspirat sa scriu si cuvintele mele au ajuns departe.
Toamna. Soare luminos pe cer de un albastru pur. Frunzele pictate in culori calde, cad indragostite de pamant si mai adauga un strat la covorul proaspat format din frumoase tonuri de auriu si aramiu.
Astazi am iesit impreuna in parc. Ne-am bucurat de fiecare raza de soare, de fiecare adiere blanda de vant, de spectacolul de culori pe care natura ni l-a oferit, parca pastrat bine, cu scopul de a ne consola inainte de venirea iernii. Catelul nostru a alergat fericit , lasand in urma lui potecute haotice printre frunzele cazute, iar Matei , daca ar fi fost un pic mai mare, probabil s-ar fi jucat alaturi de el, fascinat de expozitia de culori din jurul lui.
Acum 3 luni si jumatate ma indreptam spre spital cu inima cat un purice de spaima. Venise momentul de care ma temeam cel mai tare,copilul meu era gata sa ma intalneasca, pe cand eu… nu eram tocmai pregatita. Si iata ca deja astazi il tin in brate si piciorusele lui imi ajung pana in dreptul burticii, locul care i-a fost casa de lux timp de 9 luni. Il vad cum creste pe zi ce trece, la propriu,ca si Fat-Frumos din poveste.
Asa ca da, domnule Stat si doamna Societate, ajungem sa avem copii dupa varsta de 30 de ani, pentru ca atunci ne permitem. Vai de noi daca se intampla mai devreme si ne gaseste nepregatiti!
Nimic nu m-a putut convinge ca arat bine. Nici complimentele sotului si nici ale prietenilor, precum nici „scuza” pe care o auzeam de la toata lumea „abia ai nascut, cum ai vrea sa fii?”. Frustarea mea crestea cu atat mai mult cu cat, la televizor, imi erau prezentate diverse dive, care la 2 luni dupa ce au nascut, pareau ca nu ar fi trecut vreodata prntr-o nastere, ca si cum altcineva ar fi facut asta in locul lor.
Sambata ploioasa de octombrie…Anul trecut pe vremea asta, ma trezeam lenesa dupa ora 9, imi taraiam picioarele pana in bucatarie pentru cafea, dupa care ma ghemuiam sub plapuma, la televizor, uitandu-ma la desene animate sau filmele pentru copii , dupa cum este obiceiul programelor tv, sambata dimineata. Mai tarziu , faceam baie de o jumatate de ora, apoi un pic de curat, pentru ca nu era prea mare dezordine, apoi poate as fi citit o carte alaturi de o ciocolata calda, sau as fi vazut un film in bratele iubitului meu.
Eu cred că instinctul de mamă se naște o dată cu noi. Probabil mai toate fetițele au avut o păpușică pe post de bebeluș de care s-au îngrijt să îl legene , să îl hrănească , să îl sărute și să îl strângă la piept cu drag. Și eu am avut un asemenea bebeluș fără de care nu plecam nicăieri și nu adormeam nici cum dacă nu îl simțeam in brațele mele.
Paradoxal, cu cât creștem mai mult , cu atât ne îndepărtăm mai mult de de această parte din noi, de sentimentul matern si nu ne mai dorim copii prea curand. De ce oare? Poate pentru că, atunci când devenim oameni mari, sătui de atâtea probleme, ne-am dori sa ne intoarcem in timp, sa fim iar mici, fara responsabilitati. Poate pentru că ne uităm la noi , și nu suntem ceea ne-am dorit să fim, nu am reușit să ne educăm pe noi , deci cum ne vom descurca cu noua viață ?Ne este teamă ca nu vom reuși să le oferim educația necesară pentru a construi din ei niște „oameni de bine”.