Astăzi este joi astfel încât urmează o nouă recenzie de carte. Am citit cartea Un bărbat pe nume Ove al cărei autor se numește Fredrik Backman, pe parcursul a două nopți, anul trecut când am fost internată cu Matei în spital. A fost o companie plăcută care m-a ajutat să simt mai ușoară trecerea nopții.
Probabil că s-a povestit mult despre Ove pe internet, pe forumuri, pe social media și cel mai probabil pe grupurile de lectură. Și cu toate acestea, un comentariu în plus nu cred că strică, ba chiar cred că îl merită.
Sunt clipe în care nu mai există nimic, nimic în afară de noi, noi amândoi
– și stăm așa, în așteptare, privindu-ne. Lumina din ochii lui albaștri de lapte nu este pământeană. Îmi zâmbește duios și își găsește locul în brațele mele. Îl strâng la pieptul meu cu toată dragostea posibilă. Realizez atunci că iubirea poate fi infinită. Mai cuprinzătoare decât însuși Universul.
A fost odată un pui de elefant care, imediat după ce a apărut pe lume, a fost luat de lângă mama lui și vândut unui maestru de circ. Circarii au avut mare grijă de el și în curând a devenit un puiuț sănătos și jucăuș. Mare i-a fost însă mirarea când un lanț gros i-a fost legat de unul dintre piciorușele din spate și a fost pironit de un par adânc înfipt în pământ.
A așteptat câteva zile sperând că e doar o greșeală, dar n-a venit nimeni să-l dezlege și toată lumea se comporta de parcă așa era normal să fie. Își dorea atât de mult să fie iar liber, așa că încerca din răsputeri să se elibereze singur. Se smuci cât putu, dar parul era prea adânc înfipt în pământ, încercă să desfacă lanțul, dar era prea gros, vru să își scoată piciorul, dar legătura era prea strânsă… După zile întregi de chin și efort a renunțat să se mai elibereze. “Este prea greu”, își spuse el, “nu am puterea necesară să scot parul, să rup lanțul și să scap…”
Să fim oameni printre oameni
Este ora 21:45. Matei doarme cu capul pe umărul meu stâng iar cu mânuțele îmi strânge brațul la piept, ca și cum ar ține un ursuleț de pluș. Îmi sprijin ușor capul pe creștetul lui, îi simt căldura și ritmul respirației lui pare un cântec duios…
Am așteptat toată ziua acest moment. Clipa aceasta de pace.
Am citit știrea despre mama care și-a ucis fetița de 4 anișori… I-a tăiat venele și apoi a înecat-o în cadă. Mi s-a făcut pielea de găina, mi-a venit să plâng dar cel mai tare mi-am dorit să îmi strâng propriul copil în brațe și să mă asigur că e bine.
Suntem obosiți și stresați. Nu mai avem răbdare. Muncim mai mult de opt ore pe zi. Spatele ne urlă, mușchii ne sunt atât de încordați încât îi auzim cum plesnesc. Ne îngrijorează ziua de mâine, ne frământăm despre cum vom plăti rate, despre cum vom face să ne ajungem până la salariu. Să le oferim copiilor hrană diversificată, școli bune și tot suportul pentru un viitor sigur și bun. Și în toată vâltoarea asta, uităm ce este cel mai important: să ne bucurăm de ei, acum.
Deși încă nu s-au inventat cuvintele care să exprime recunoștința copilului față de mama lui, cu toate acestea, nu găsesc cuvinte mai potrivite decât : „Mulțumesc, mama!”
Pentru că m-ai mângâiat și m-ai protejat, chiar de când încă nu eram un om pe lume.
Pentru că pentru tine, eram deja totul, înainte ca eu să fiu o nouă viață pe pămînt.
Pentru toate nopțile nedormite, pline de griji, atunci când am fost mic, dar și când am crescut mai mare.