Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Copilului meu
Îți scriu ție. Celui care ești sau care vei fi, pentru când eu nu voi mai fi.
Îi scriu adultului ce va deveni, eroului povestirilor mele. Îți scriu în timp ce tu dormi cu piciorușele pierdute sub păturica de care nu te dezlipești niciodată.
Uneori, mă rătăcesc în timp și încerc să îmi imaginez viitorul tău. Mă cuprinde teama gândidu-mă că poate nu voi fi acolo lângă tine, să te ajut să treci prin toate mai ușor, să îți ofer măcar alinare când orice altceva îmi este peste puteri.
Trebuie să vă anunț îndrăgiții Eroii în Pijama se întorc cu un nou sezon la Disney Junior din 12 mai, în fiecare sâmbătă, la ora 9:00. Yeeeeeey! 😀
Pentru cei care nu îi cunosc pe Șopi, pe Pisoi și pe Bufniță, voi face o prezentare pe scurt. 🙂
Serialul Eroii in Pijama urmărește aventurile a trei mici prieteni care se transformă în alter ego-urile lor de super-eroi, Pisoi, Bufniță și Șopi. Atunci când se lasă seara, cei trei se îmbracă în pyjama, își activează amuletele animale și pornesc în tot soiul de peripeții, rezolvă mistere și învață o mulțime de lecții de viață.
A mers pe jos prin ploaie distanța dintre cele trei blocuri care îi despărțeau. La geamul de la etajul doi, i-a zărit silueta. O umbră mică și delicată îl privea dincolo de geamul aburit. Îl aștepta, sau cel puțin așa își dorea el să creadă.
Îl văzuse. Afară era frig, dar simțea focul din privirea ei, chiar dacă îi despărțeau cinci metri de întuneric. Era ceva între ei ce nu își putea explica. Iubea totul la ea. Misterul, prudența, discreția, firea ei solitară. Era liniștea și pacea de care avea nevoie. Parcă simțea tot ce simțea ea, parcă îi putea citi gândurile. O iubea de când erau mici, o visase de multe ori, o așteptase. Și acum ar fi putut să o piardă.
Copilul este producere, și nu o reproducere.
Probabil că vi se pare plastică exprimarea, mai ales când ne referim la un copil. Însă vă rog să luați fraza așa cum este ea și să o rețineți și vă promit că până la final veți fi ințeles la ce mă refer și veți fi de acord cu mine.
Când se referă la nașterea de pui vii, biologia și anatomia denumește acest proces ca fiind „reproducerea speciei”. Reproducere, pe scurt.
Deși este un termen folosit mai degrabă în manualele școlare, cumva, și noi ca părinți, privim copilului ca o reproducere. A propriei noastre persoane.
Reproducerea vine deci cu așteptări. Cu așteptarea că cel mic ne va semăna, că se va comporta conform așteptărilor, că gena și mediul in care se naște îi vor fi predictor unui viitor așteptat. Va fi ca mama și ca tata, căci nu degeaba este copilul părinților lui.
Nu avem timp de copiii noștri. Avem de spălat, de gătit, de verificat mail-uri, de verificat Facebook. Nu avem timp să vorbim cu ei în drum spre casă, nu avem timp să vorbim cu ei acasă, nu avem timp să ne jucăm cu ei în parc, rămânem absorbiți pe bancă, cu ochii în telefon. În parc, of, aici e mult de povestit.
Ne grăbim copiii să plecăm mai repede acasă din parc, iar de refuză îi amenințăm că îi lăsăm acolo. Săptămâna trecută un copil de vreo opt anișori stătea pe un scaun în metrou. Mama îi era alături, în picioare, lângă el. De fiecare dată când se deschideau ușile în stație, copilul o ruga pe mamă să nu îl lase acolo, să nu plece fără el. „Ce-ai mamă, cum să te las aici? De unde îți vin ideile astea??”, i-a răspuns mama pe un ton tăios. Eu aș fi avut o sugestie, dar de obicei nu mă bag în astfel de conversații sau de observații.