Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Acest articol vine ca o reacție la ceea ce tot aud în jurul meu: Frica educă, frica impune respect, e nevoie de palmă din când în când ca să faci educație. Haide să vorbim despre asta.
Bătaia și frica nu sunt instrumente care ne ajută sau care ne sunt de folos în creșterea sau educarea copiilor.
Frica nu impune respect. Și nici bătaia. Respectul înseamnă să privești pe cineva cu admirație, să găsești valoare în omul respectiv. Oare cine poate admira o persoană de care se teme?
Relația în care unul este agresiv iar celălat primește agresiunea se numește relație de agresor-victimă.
Știu, noi am crescut într-un fel iar generațiile de astăzi (se) cresc altfel. Știu că pare că singura rețetă care funcționează este frica. Să știe copilul de frică.
Empatie este un cuvânt tot mai folosit în ultima vreme și mă bucur să îl întâlnesc tot mai des.
Mă bucură și mai mult când empatie este alăturat cuvântului copil. Ne dorim să creștem copii empatici, iar asta este minunat!
Totuși empatia nu este ceva ce se poate preda la școală. Empatia se poate învață doar practic, empatia se simte.
Ca să poți să oferi empatie, trebuie să fi primit și tu la rândul tău. De la un părinte, de la un bunic, de la un prieten, de la un profesor, de la un mentor, de la psiholog.
Putem preda definiția empatiei, putem ține seminarii întregi despre ea, dar nimic nu va egala momentul în care cineva va fi empatic cu noi. Empatia se învață doar dacă o trăiești la rândul tău.
Nimeni nu se căsătorește cu gândul că la un moment dat va divorța. Asta este o certitudine.
Pe vremuri, nici nu se putea pronunța cuvântul divorț fără ca șira spinării să se zburlească. Vai, dar ce rușine! Așa ceva nu se poate…
Și uite așa generații de copii au crescut în familii greu apăsate. Cu conflicte. Cu reproșuri. Cu durere.
Sunt de acord să reparăm, acolo unde se poate. Sunt genul care repară înainte să arunce, care muncește un pic mai mult, unde ar putea da roade. Însă de cele mai multe ori, separarea este cea mai sănătoasă decizie. Inclusiv pentru copii, inclusiv pentru adulti.
Azi noapte a plouat torențial în București. Cam de când ne-am băgat la somn, în jur de ora zece, până pe la cinci-șase dimineața.
A plouat cu picături mari, vijelios. A adus și pietricele mici din gheață, care au bătut zgomotos în geam. A tunat, s-a luminat cerul și casa. Părea că nu se mai temină. Sasha, cățelușa noastră, a fost agitată toată noaptea. Nu îi plac deloc furtunile.
Am pornit de la întrebarea Noi ce facem în week-end? Hai să mergem o fugă până la mare! De multă vreme îmi încolțise ideea asta în minte.
Dar sămânța a dat roade, și ideile au început să îmi înflorească. Păi dacă mergem până la mare, hai să facem și altceva decât să stăm pe plajă. Inițial, mi-a venit în minte Balcic. Cu castelul și cu grădina botanică. Și așa rămăsese.