Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Pornind de la articolul de ieri, de la ideea emigrării în masă a oamenilor care poate încă mai țin țara asta în picioare, am ajuns la o altă idee.
Am văzut ieri comentarii pro și contra. Este foarte bine să fie astfel de păreri, atâta vreme cât ne ajută să ajungem la un rezultat bun pentru noi. Să ajungem la o concluzie.
Unele comentarii erau de tipul „să ne salvăm țara, să rămânem, că se mai poate schimba ceva”. Și sunt de acord, întru totul. Și eu îmi iubesc țara, dovadă că sunt încă aici, îmi cresc copilul frumos, îmi plătesc taxele, nu arunc gunoaie pe stradă, ajut cât pot mai departe.
Îmi amintesc primii ani ale campaniilor de reduceri în Romanânia: a fost nebunie! Lumea cumpăra orice, numai să prindă ceva la oferta uriașă. Cred că între timp ne-am mai revenit puțin și putem fi mai chibzuiți și mai cumpătați. Mai ales în contextul actual.
Tot din engleză împrumutat, după Black Friday a venit Smart Shopping de Black Friday. Smart Shopping înseamnă să îți planifici din timp cumpărăturile, să vezi de ce ai cu adevărat nevoie, ce lucruri îți sunt utile și ce nu.
Citeam zilele trecute un articol despre migrația în masă a românilor, în alte state. Generația de 30-40 de ani, cu studii superioare, cu copii, a căror educație pare din ce în ce mai mult tot mai greu de susținut în zilele noastre.
Despre un viitor bun ce să mai vorbim, căci acesta este tot mai mult un vis îndepărtat.
Am ieșit sâmbătă, după câteva zile în care nu am avut energie pentru a vedea oameni.
Acum mai bine de o săptămână am pierdut-o pe bunica mea.
Nu locuiam cu ea, nu locuiam nici măcar în apropriere. Ultimii douăzeci de ani nu au fost cei mai buni ani ai relației noastre, deși în ultimi trei lucrurile s-au mai îndulcit. Dar m-a îngrijit, de la doar două luni. Și cred că asta contează mai mult decât cuvintele mai puțin plăcute care au plutit la un moment între noi.
Plecarea ei m-a afectat mai mult decât aș fi crezut. Am făcut tot ce mi-a stat în putere în ultimele trei zile, la priveghi. Am făcut totul, ca un ultim omagiu, ca o ultimă dovadă a recunoștinței mele.
„Familia nu trebuie să fie ADN, pentru că familia este sprijin și iubire.” Una dintre cele mai frumoase fraze auzite săptămâna asta!
Tot din seria Haideți să mai vorbim și de știri de bine, zilele trecute am aflat despre o poveste la fel de emoționantă.
Poate tot un fel de basm, pentru prea mulți copii și pentru la fel de mulți părinți, fără de copii.
Un băiețel de cinci și-a invitat colegii de grădiniță la procesul lui de adopție. Cât de înduioșătoare este întâmplarea asta? ❤️
Băiețelul este din Michigan, SUA. Am căutat mai multe informații pe internet și am găsit această poză, publicată de către tribunalul din localitatea Kent. Poza îl înfățișează pe băiețel care stă relaxat lângă părinții adoptivi, probabil cu judecătorul în față și toată clasa în spate.