Dezvoltare personală
Sâmbătă până în prânz, am mers în Ikea, pentru că multă vreme aveam în plan să îi luăm lui Matei un cort. L-am tot urmărit ceva timp, am verificat la fiecare vizită dacă mai prezintă interes pentru el și să nu cumva să fie doar o toană, așa că de data asta ne convins.
Cam de fiecare dată mergem în Ikea până în ora 12, pentru că mai mult ca sigur mai întâi ne oprim la masă. De fiecare dată alegem somonul cu broccoli, este cel mai bun. Însă mai mult decât mâncarea, lui Matei îi place evident, să se joace împreună cu ceilalți copii, la locul de joacă de lângă masa rotundă. Când am ajuns noi, nu era nimeni acolo, însă în foarte scurt timp, au mai venit doi frățiori. Unul mai mic decât Matei, celălalt un pic mai mare.
Eu cred în terapie. Și mai cred că orice om din lumea asta, indiferent din mediul din care provine sau indiferent de mediul în care a crescut, are nevoie de terapie, toți am avea nevoie măcar de dezvoltare personală. Mai cred cu tărie și în autoeducație, însă terapia este unul dintre cele mai valoroase daruri pe care și le poate face cineva sieși dar și celor din jur. Cei care mă cunosc, știu deja cât bat monedă pe acest lucru. Mergeți la terapie, dacă puteți.
Așa cum am fost obișnuiți de atâta vreme, începutul verii marchează sfârșitul anul școlar. Fie că vorbim despre grădiniță, gimnaziu sau liceu. Asta înseamnă pentru copii două luni întregi de joacă, de explorat, de legat noi prietenii, de văzut locuri noi. Această perioadă este așteptată cu bucurie de copii care au șansa la o astfel de vacanță. Sunt și copii pentru care venirea verii înseamnă doar mutarea activităților dintr-o clasă în alta și eventual schimbarea supraveghetorilor.
Oferă-mi cinci cărți și o cafea bună și zău că cinci zile nu îți mai cer nimic. Literalmente. Unii găsesc relaxare într-o seară în oraș, alții într-o excursie sau chiar într-un film bun. Locul meu ideal de relaxare ar fi un divan cu perne pufoase așezat lângă geam și un teanc de cărți. Pentru că în acele pagini mai vechi sau mai noi, regăsesc povești de viață. Nu ni se mai poate întâmpla nimic nou. Orice lucru imaginabil sau neimaginabil așteaptă să fie descoperit în punctele negre unite pe foile albe, ce se aștern sub ochii noștri și din care avem atâtea de învățat, fără să riscăm prea multe. Nu de puține ori am găsit soluții sau explicații chiar și în romanele mai puțin cunoscute ori care nu au adunat cele mai multe recenzii pozitive.
Rândurile de mai jos le-am scris încă de anul trecut. Zac de ceva timp într-o ciornă, nu-mi venea să le eliberez. Însă cumva suprapuse cu perioada de început de an nou, cu rezoluții și planuri noi, cred că este un moment oportun ca acest articol să vadă lumina online-ului. Totul a plecat de la o știre citită în presă și care a fost ulterior difuzată și la tv.
O fetiță de doi ani a murit la Spitalul Fălticeni din cauza anemiei severe. Bunica fetiţei le-a povestit medicilor că micuţa a fost hrănită doar cu lapte şi ceai. Bunica a spus că a fost hrănită doar cu lapte şi ceai. Copila se afla doar în grija tatălui pentru că mama sa este plecată la muncă în străinătate. Cei doi părinţi mai au trei copii. Familia este din comuna suceveană Preuteşti. Când a văzut că mezina se simte rău, tatăl a dus-o soacra lui, care locuieşte în comuna Horodniceni. Femeia s-a speriat şi a sunat la 112. Copila a fost preluată de o ambulanţă şi transportată la Spitalul Fălticeni, unde a fost diagnosticată cu anemie severă şi insuficienţă respiratorie. (Sursa: aici)
Nu judec mama. Departe de mine acest gând. Însă ce pot spune este că m-a pus serios pe gânduri.