Poveștile oamenilor care (ne) inspiră
Oferă-mi cinci cărți și o cafea bună și zău că cinci zile nu îți mai cer nimic. Literalmente. Unii găsesc relaxare într-o seară în oraș, alții într-o excursie sau chiar într-un film bun. Locul meu ideal de relaxare ar fi un divan cu perne pufoase așezat lângă geam și un teanc de cărți. Pentru că în acele pagini mai vechi sau mai noi, regăsesc povești de viață. Nu ni se mai poate întâmpla nimic nou. Orice lucru imaginabil sau neimaginabil așteaptă să fie descoperit în punctele negre unite pe foile albe, ce se aștern sub ochii noștri și din care avem atâtea de învățat, fără să riscăm prea multe. Nu de puține ori am găsit soluții sau explicații chiar și în romanele mai puțin cunoscute ori care nu au adunat cele mai multe recenzii pozitive.
Un copil este forma cea mai pură de bucurie. Dacă reușești să vezi dincolo de toate zidurile. Un copil plânge. Plânge din prima secundă din care se naște, apoi când îi este foame, când îl doare burtica, când este supărat, când este dezlipit de mamă.
Plânsul copilului activează în părinți dureri, teamă, neputință. Șiroaiele de lacrimi și suspinile sunt modul lui de supraviețuire. Trupușorul lui știe că lacrimile îi fac pe mami și pe tati să apară. De oriunde ar fi. Strigătul lui nu este în zadar.
Ne sunt dragi copiii noștri. Și ai altora. Micuți, pufoși, se strâng la pieptul tău și îți topesc inima. Apoi cresc, explorează, caută. Nu pune mâna, nu ai voie acolo, trebuie să mănânci. Este ușor să iubim, dar este mai greu să îi disciplinăm. Nu din vina lor, ci tot din cauza noastră, pentru că apasă pe butoanele cele mai ascunse. Este greu să vezi ei varianta ta în miniatură, să gestionezi acele comportamente care sunt exact ca ale tale, dar pe care le placi cel mai puțin.
Săptămâna trecută toată grădinița a mers la circ. Ai noștri fiind mai mici, au mers însoțiți de părinți. Al meu a rămas acasă. Noi am refuzat să mergem la circ. În primul rând că atunci când merge un grup mare, de obicei e vânzoleală și haos. La doar trei ani, Matei e prea mic pentru asta. Dacă-i nevoie să mergem pe undeva, nu-i bai, îl ducem noi, pe cont propriu.
Apoi, dacă ar fi fost doar despre acrobațiile impresionante ale artiștilor, aș fi fost poate de acord. Însă să văd animalele obligate să răspundă tuturor comenzilor, să le simt frica și umilința, clar nu este ceva ce i-aș transmite copilului meu că este în regula să te porți astfel cu necuvântătoarele.
Care este cel mai bun stil de parenting?
Întrebarea aceasta cred că a fost purtată de milioane de voci. De la dezbateri până la presupuneri, ori poate pur și simplu te întrebi dacă ceea ce faci tu este bine sau nu.
Înainte de orice, cred că ar fi indicat să cunoaștem care sunt totuși stilurile parentale? ( adică de parenting, dar pe românește). Mai înainte vă rog să țineți cont că există două componente foarte importante care definesc stilurile de parenting: Afecțiunea pe care părintele o manifestă sau nu și cerințele, așteptările, realiste pe care le are de la copil. Deci părintele trebuie să iubească și să ceară. În funcție de aceste componente, există patru mari categorii:
Nu te-ngrijora copile, mama nu fuge de tine!
Săptămâna trecută copii au avut vacanță de la grădiniță. Cel puțin al meu a fost :)) Bona nu este o variantă momentan, așa că duminică seara am adus-o pe mama, într-un concediu la capitală. Este o încântare desigur, pentru bunici, timpul petrecut cu nepoții. Știm însă că plecatul mamei de acasă nu este chiar o plăcere pentru nimeni.
Când părinții mei mă lăsau în vacanțe la țară, scena era de fiecare dată aceeași. Bunicii mă duceau undeva în spatele casei, ca să nu-i văd plecând, de parcă eu nu știam ce se întâmplă. Știam, dovedeam asta la fiecare plecare a lor, pentru că plângeam și urlam cât mă țineau plămânii. Și mă țineau, îmi amintesc asta.