Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Cea care rămâne ultima, ca să stingă lumină și să aprindă lampa de veghe. Monștrii de noapte nu vor îndrăzni să se apropie. Nu cât timp este ea de veghe.
Cea care rămâne ultima la micul dejun, uneori mâncând doar ce lasă copiii în farfurie.
Cea care seara rămâne ultima la îmbăiat, pentru că se asigură că mai întâi s-au spălat copiii. Bine, bine, peste tot. Pe cap, după urechi, în pilurile gâtului, coatele și fundul.
Acesta a fost unul dintre cele mai mari regrete ale mele din viața asta: că nu am reușit să port tocuri înalte, cu grație.
Tocurile înalte mi-au făcut mereu probleme. Ori mă simțeam incofortabil, ori mergeam de parcă călcam în străchini. Și în mod evident, mă orientam către ceva mai comod. Adică fără toc.
Semne au fost încă de când eram o copilă. Aveam vreo 7-8 ani când o vecină care își ducea fiica la cursuri de modeling, m-a luat și pe mine să mă prezinte instructoarei. Prima și singura probă a fost o defilare pe podium. Adică m-a rugat să merg. Și a spus din prima nu. Mersul meu nu era de catwalk.
Mi-am ținut copilul prea mult în brațe– va spune o mamă niciodată.
Ne obișnuim cu expresii, preluăm obiceiuri din experiențe care nu mai sunt neapărat valabile în ziua de astăzi. Bebelușii nu se țin mult în brațe, pentru că se învață. Și dacă se învață, e de rău.
Nu ai cum să răsfeți un bebeluș.
Bebelușii și copiii de vârstă mică nu sunt capabili să manipuleze.
Pe timpuri, să se învețe bebelușul în brațele mamei, era chin pentru mamă și pentru cei din jur. Pentru că mama trebuia să se întoarcă devreme la serviciu. Chiar după două luni de zile. Bebelușul ajungea în grija rudelor sau a unei creșe de stat. Și acolo, fără mama, bebelușul plângea neconsolat.
Aud tot mai des Paștele nu mai este cum a fost… Nu mai simt aerul de sărbătoare… Este o zi ca oricare alta….
Suntem nostalgici după vremurile copilăriei. Ne este dor de bunici, de timpurile în care viața era mai simplă și totul era o joacă.
Suntem adulți și acum știm și ne înțelegem și părinții, că Paștele era frumos, dar înseamna și muncă și cheltuieli. Chiar dacă prin ochii noștri de copil, totul părea ca o poveste.
Îmi place să-l văd cum doarme dimineața. Și beneficiez de acest privilegiu des, pentru că eu mă trezesc întotdeauna prima. În zilele de grădi, desigur. În week-end, se întâmplă fix pe dos.
Dimineața este timpul meu secret, când alung orice temere, și pur și simplu, mă bucur să fiu alături de el. Este cald, este liniște, este bine. Este dincolo de orice pericol, de orice răutate, este în locul sigur de acasă, unde orice vis urât este alungat de mama sau de tata.