Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Câte se vor fi adunat în șase ani… Gânduri, speranțe, zâmbete, întristări, împliniri.
Știu că pare simplă, toată treaba asta cu scrisul. Știu că pare că un articol se poate scrie în trei minute. Unii or putea, nu zic că nu, însă la mine nu funcționează așa.
Câteodată mă consumă foarte mult blogul. Îmi face rău din frustrare, pentru că nu am timp atât de mult pentru a scrie după pofta inimii. Între serviciu, facultate, mâncare, curățenie și școală online, și eu mă mir că mai sunt în stare să aștern rânduri. Dar sunt seri în care nu mai pot, și atunci știu că pierd, pentru că lumea nu așteaptă, lumea merge mai departe.
Despre căsnicie am mai scris. Despre cum nu există o cale ușoară. Despre cum trebuie să muncim pentru căsnicie, la fel cum muncim și pentru bani. Sau poate chiar mai multă ambiție, cu mai multă motivație.
O căsnicie în care mama și tata lucrează împreună, nu aduce beneficii doar celor doi soți, contează chiar mai mult pentru copii.
Pentru că doi părinți care reușesc să lucreze împreună, vor avea mai multă energie de investit în direcția copiilor, în direcția bunăstării casei. Doi părinți care își vor pierde energia în a se consuma unul pe celălalt, se vor orienta într-o mai mică măsură către copii.
S-a întâmplat ca ieri să nu mă simt prea bine. Oboseala ultimelor două săptămâni m-a cam dărâmat. Așa că am rezolvat doar urgențele și în restul timpului am stat cât mai mult ghemuită, sub pătură.
Apoi au ajuns băieții acasă. Am primit îmbrățișări, pupici, o limonadă rece și gustoasă, și ne-am uitat la desene.
Apoi soțul a pregătit cina, am vorbit despre cum a fost ziua fiecăruia. Matei a fost bucuros că s-a reîntâlnit cu colegii și ne-a povestit despre cântecelul nou învățat, în care litera R este nătăfleață. Și a râs de fiecare dată când a spus „nătăfleață” :))
Uneori îmi vine să nu mai scriu nimic. Căci scrisul pentru mine este la fel ca starea conștientă. Dacă nu scriu, înseamnă că dorm. Și dacă dorm, poate atunci când mă voi trezi, toate astea se vor fi terminat.
Nu pot să mai deschid televizorul și să văd aceleași discuții interminabile care nu conduc nicăieri. Poate doar spre frustrare, uimire și confuzie.
Nu mai pot să deschid Facebook și să văd taberele dezbinate, care aruncă cu roșii una în cealaltă. Mă simt ca într-un carusel al deznădejdii, urc și cobor, fără să am acces la butonul de oprire.
S-a dus și Septembrie ca gândul. A trecut pe lângă noi ca o clipire, ca o sclipire a ultimelor raze calde de soare. Septembrie este ultima amintire de vară.
Sunt atât de bucuroasă să trăiesc într-o lume în care există Octombrie!
Căci Octombrie are soare, dar are și ploi. În unele zile ne va fi fost tare greu, și poate că vom simți că suntem singuri. În alte zile vom fi fost atât de copleșiți de probleme, încât singurul lucru pe care îl vom putea face va fi să așteptăm ca planetele să se așeze la locul lor.