Uneori îmi vine să nu mai scriu nimic. Căci scrisul pentru mine este la fel ca starea conștientă. Dacă nu scriu, înseamnă că dorm. Și dacă dorm, poate atunci când mă voi trezi, toate astea se vor fi terminat.

Nu pot să mai deschid televizorul și să văd aceleași discuții interminabile care nu conduc nicăieri. Poate doar spre frustrare, uimire și confuzie.

Nu mai pot să deschid Facebook și să văd taberele dezbinate, care aruncă cu roșii una în cealaltă. Mă simt ca într-un carusel al deznădejdii, urc și cobor, fără să am acces la butonul de oprire.

Nu mai pot să merg în autobuz, la serviciu, unde colegii doar despre asta vorbesc. Și acolo taberele sunt la fel de vehemente. Oare mai putem conviețui împreună după toate astea?

Sunt adepta discuțiilor și dezbatelor. Consider că atunci apar cele mai bune idei. Dar noi nu dezbatem, noi doar căutăm să arătăm că avem dreptate, căci celălalt e doar un fraier care nu s–a prins încă cum stă treaba. Suntem orbi și goi. Ne-am pierdut respectul pentru ceilalți.

Uneori mă întreb ce sens, mai are să stau aici, să povestesc lucruri amuzante, sau de zi cu zi, în care ne regăsim cu toții? Ce rost mai are să fac asta în timp ce oamenii mor în spitale, în timp ce oamenii se lovesc în cuvinte mai dure decât pietrele?

Ne cresc copiii, lângă noi, în jurul nostru. Asta se pare că uităm.

Ne cresc copiii, înconjurați de incertitudine, de frică, de deznădejde, de ură, de nesiguranță. Oare iubirea mea îmi poate proteja copilul de toată toxicitatea din jur? Sunt eu îndeajuns ca să îi fiu scut la tot ce se întâmplă pe lângă noi? Cât de puternice să îi fie reperele? Cât de puternic pot eu să clădesc stâlpii încrederii într-o viață mai bună?

De când a început toată nebunia asta, am vrut de foarte multe ori să închid blogul. Să închid pagina, să închid Facebook-ul. Să nu mai știu atât de mult, să nu mai văd, să nu mai aud.

Pentru că mă doare tot ce întâmplă, ce li se întâmplă oamenilor, ce ni se întâmplă nouă, ce li se întâmplă copiilor. Mă doare totul.

Și ar fi fost mai ușor așa. Să trăiesc în cercul meu, în bula mea. Dar cum să nu fac nimic? Cum să închid ochii și să rămân cu mâinile în sân?

Cum să fac asta, când iubesc oamenii? Când meseria pe care mi-am ales-o, tocmai despre asta aste? De a însoți oamenii în momentele lor de cumpănă, în clipele lor cele mai grele? Când pot să ofer din puținul meu, de ce să plec?

Așa că rămân aici, și am să scriu în continuare. Nu despre dacă e bun vaccinul sau nu, nu despre cine e vinovat pentru ce se întâmplă acum în lume, și nici cine are dreptate și cine nu. Măcar aici să rămână un pic de aer de respirat.

Rămân aici ca să mai recreez mintea cu lucruri care te fac să zâmbești. Rămân aici ca să mai încălzesc sufletul în perioada asta rece, să sulfu puțină căldură peste mâinile înghețate.

Rămân aici cu poveștile mele, cu maximele sau vorbele de duh, pe care uneori le pregătesc până târziu în noapte. Pentru care mă trezesc și noaptea, cu ochii închiși, să le notez în telefon.

Rămân aici, cu tot ce pot să ajut, să trecem peste perioada asta cel puțin ciudată, cel puțin altfel.

Rămân aici, vorbind despre cu totul altceva, dar nu doar ca un zgomot de fond, chiar dacă mă simt precum orchestra de pe Titanic, după ce vasul se lovise deja de iceberg.