Citeam zilele trecute un articol despre migrația în masă a românilor, în alte state. Generația de 30-40 de ani, cu studii superioare, cu copii, a căror educație pare din ce în ce mai mult tot mai greu de susținut în zilele noastre.

Despre un viitor bun ce să mai vorbim, căci acesta este tot mai mult un vis îndepărtat.

Am ieșit sâmbătă, după câteva zile în care nu am avut energie pentru a vedea oameni.

Am ieșit să ne facem cumpărăturile și să lăsam un covor la spălătorie.

Așteptam în coloană al semafor, când mașina din spatele nostru ne claxona insistent. Șoferul ne făcea semn, să înaintăm ( eventual să ne urcăm pe mașina dinaintea noastră?), pentru ca el să intre în benzinărie.

După ce am înaintat, el a făcut dreapta spre benzinărie, nu înainte de a opri în dreptul nostru, ca să ne strige lucruri. Mna, ce înapoiați suntem și cum de nu ne dăm noi din calea lui?…

Altă dată, mi s-a întâmplat în timp ce citeam în tramvai, ca cineva să îmi strige: Crezi că dacă citești, ești tu mai tare decât noi, restul?!

Sau în altă zi, mergând spre birou, un timp bine făcut, mergând cu iubita de mână, a intrat în mine atât de violent, lovindu-mă cu umărul, încât aproape m-a dărâmat. A fost intenționat, dar ce aș fi putut să spun, singură fiind? M-ar fi bătut în plină stradă, sunt sigură de asta. Probabil că asta căuta chiar, o persoană care să îi dea motive…

Și mi-e teamă tot mai tare. Și mă întreb, dacă este adevărat că pleacă și ultimii oameni cu bun simț, oameni care își educă frumos copiii, copii ce ar fi putut fi speranța noastră ca țară, ca și comunitate… Dacă este adevărat, noi cu cine mai rămânem?

Rămânem fără forță de muncă, oameni care plătesc taxe și impozite, care mai susțin pensiile, sistemul de sănătate, așa precare, cum sunt…

Rămânem cu oameni în vârstă, care ( așa cum este și normal) nu mai pot munci. Rămân bunici și părinți singuri…

Rămânem cu șmecherii și combinatorii, care nu plătesc vreun leu statului. Și care au pretenția ca restul lumii să stea drepți înaintea lor.

Rămânem cu copiii de șmecheri, crescuți ( fără vina lor) în același stil și același sistem.

Rămânem într-o țară care se clatină tot mai tare și care ne arată zi de zi că suntem pe cont propriu. Nu mai există de multă vreme o comunitate. Sau poate că nici nu a existat?

Rămânem într-un mediu fără speranță, fără empatie, plini de frică. Dacă vedem un om căzut pe drum, sau vreo victimă care este abuzată, ne este frică să ne implicăm. Sistemul este atât de corupt și de murdar, încât e posibil să o pățești rău de tot dacă vrei să faci un bine.

Statul nu ne mai protejează, fiecare suntem pe cont propriu.

Dacă toată lumea pleacă, noi cu cine mai rămânem? Sau… mai rămânem?…

Sursă foto copertă articol: Jon Tyson on Unsplash