Pe durata celor trezi zile, cât am ajutat la toate pregătirile pentru mamaie, Matei a rămas în grija bunicilor paterni. Care locuiesc oricum la cinci minute distanță de părinții mei.

În fiecare seară, soțul meu mergea acasă, ca să îl pregătească pe Matei pentru somn. Apoi, făceam schimb, iar la cinci dimineața mergeam eu lângă Matei, așteptând să se trezească, cu mine alături. Vorbeam cam o jumătate de oră, până se trezea de-a binelea, apoi mă întorceam la treabă.

Pandemia ne-a adus mai aproape decât ne-am fi imaginat noi, ca familie, pe toți trei. În ultimii doi ani, cel puțin eu și Matei ne-am petrecut timpul împreună non-stop. Chiar dacă uneori aveam treburi diferite, eram în aceeași încăpere și eram oricând disponibili unul pentru celălalt. Dacă nu imediat, măcar în următoarele cinci-zece minute.

Prin urmare, acum se adaptează ceva mai greu stând departe de amândoi părinții deodată. Așa că a trebuit să îl asigurăm măcar câteva minute pe zi, de prezența noastră, și de faptul că suntem în apropriere.

Matei știa deja că buni nu se simte prea bine, de când vorbeam pe camera video. Așa că a înțeles destul de repejor că mami trebuie să rămână următoarele trei zile la mamaie, ca împreună să avem grijă de buni, care se simte rău.

În cele trei zile, eu am fost foarte deconectată de mine și de cei din jur. Eram atentă la nevoile fiecăruia, gata oricând să ajut cu ce e nevoie. Singura gură de oxigen au fost minutele în care am stat întinsă în întuneric, în patul cald, lângă copilul meu.

În acele trei zile, timpul meu a stat pe loc. Deși lucrurile se desfășurau pe lângă mine, parcă aș fi fost totuși un simplu spectator, care urmărea imagini derulate cu încetinitorul.

Trezirea la realitate am avut-o abia când am ajuns, acasă la noi. Și m-am uitat la copilul meu și m-am întrebat cât timp am fost plecată, de el a crescut atât de mult? Parcă și trăsăturile îi erau altele.

Îmi amintesc că la fel se întâmpla în perioadele în care Matei rămânea câte o săptămână la bunici, în vacanță. Părea că a crescut mai repede decât atunci când este acasă.

Ca și cum atunci când copiii sunt departe de noi, cresc mai repede. Oare chiar așa este sau de vină este dorul nostru puternic, ce ne face să ne vedem copiii cu alți ochi atunci când ajungem la ei?

Sursă foto copertă articol: Oxana Lyashenko on Unsplash