Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Soția mea nu este la fel.
Îmi amintesc vacanțele, serile în doi. Îmi amintesc cinele, îmi amintesc cum gătea felurile mele preferate de mâncare.
Îmi amintesc cum se gătea doar pentru mine. Cum găseam casa lună și toate lucrurile erau la locul lor.
Cum se lipsea de mine în fiecare seară, sub pătură. Cum îi inspiram parfumul părului ei moale, atunci când se cuibărea perfect în spațiul dintre umărul și gâtul meu. Ca și cum partea aceea a corpului meu a fost modelată pe măsura ei.
Am mai spus-o recent și mi se pare potrivit să o spun și acum: Dacă nu poți să vindeci, măcar mângâie.
Eu știu că de când există internetul, lumii îi este mult mai ușor să se exprime. Internetul este locul în care se întâlnesc oameni de pretutindeni, cu toate nivelele de educație. Oameni bucuroși, oameni triști, oameni dezamăgiți, oameni fericiți, oameni împietriți.
Și toți acești oameni se lovesc unii de alții pe internet, fără ca cineva să le medieze Ciocnirea.
Fără un arbitru care să tempereze interacțiunile, toată lumea spune ce vrea, cui vrea. Oameni care au avut o zi grea. Oameni supărați, oameni necăjiți.
A ajuns și la mine în fred știrea despre mama din Uzbekistan care și-a aruncat fetița de 3 ani în țarcul unui urs de la zoo. Din câte am reușit să înțeleg, ca imagine de ansamblu, mama din poveste suferă de depresie.
Doar că asta nu este o poveste, este o știre reală, adevărată.
Cu mame cu nevoi, mame neauzite, nevăzute. Sau și mai rău, văzute și necrezute, arătate cu degetul.
Am mai scris și altă dată despre depresie. Despre cum este partenerul nepotrivit pentru viață. Pentru că te face neom, iți pune ochelari negri și nu mai vezi soarele pe cer. Totu-i gri, în jur este frig. Depresia este iarna sufletului, Te îngheață, nu mai simți.
Este probabil un subiect foarte dezbătut și care în același timp, naște controverse. Cum adică să ai grijă de tine, să te iubești pe tine, în primul rând? Asta este egoism!
Să te iubești (și) pe tine nu înseamnă să nu îți mai pese de nimeni pe lume. Nu înseamnă că nu îți mai iubești copiii și că nu mai ești atentă la nevoile lor. Ba din contră. Cu cât reușești să stai mai bine cu tine, să fii atentă la tine și la nevoile tale, cu atât mai multă energie și iubire poți să redirecționezi către ceilalți.
Știți deja că Matei e acasă de aproape două săptămâni, pe motiv de răceală. I-a trecut, dar doctorul de familie ne-a recomandat să mai rămână acasă până când nu mai este vulnerabil. Adică până se pune pe picioare, astfel încât la un contact minor cu un alt virus, să nu îl întoarcă răceala.
Lucrez de acasă, desigur, având totodată grijă de Matei. Am creierii puțin ferfeniță? Da, îi am. Mai pot? Da, mai pot. Că trebuie. Bine că tratăm răceala de acasă, și nu prin alte părți.