Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Din start recunosc că mă aștept ca nu toată lumea să înțeleagă ceea ce urmează să spun. Și mie mi-a luat ceva timp să procesez informația.
Mă aștept ca unii oameni să găsească un sens în asta. Alții, dimpotrivă, mă aștept să respingă ideea din start.
Oricum ar fi, eu vă scriu în seara asta, mai departe vedeți voi cum așezați informația asta ori dacă vă este utilă în vreun fel.
O femeie a fost atacată de câini, de două ori, într-un an de zile. La primul atac, un bărbat a fost prin preajmă, astfel încât femeia a scăpat „doar” cu o operație. Zilele trecute însă nu a mai fost nimeni prin împrejurimi. Femeia a murit.
Ar fi putut fi oricine în locul ei. Eu, un bătrân, un copil, un om al străzii. Oricine. Și oamenii nu sunt atacați doar pe câmp de câini maidanezi ori câini cu stăpân.
Vreo cinci-șase câini m-au înconjurat în miezul zilei, pe când aveam șapte ani și mă întorceam de la magazin. Îmi amintesc și acum cum mă țineam de gard, iar ei mă lătrau furioși. Salvarea mea a fost un bărbat care m-a auzit și i-a alungat. Erau câini hrăniți de oamenii din zonă.
(Întodeauna) să asculți intuiția de mamă.
Și am pus întotdeauna între parenteze, ca să nu rămână cineva cu impresia că încurajez mamele să pună la îndoială ceea ce spun medicii, deși au fost atâtea cazuri unde o a doua opinie, la cererea intuiției mamei, a adus mult ajutor și claritate.
Prin urmare, hai să stabilim că întodeauna înseamnă mai mereu.
Azi e duminică, si de aproape patru zile, abia azi am băut prima gură de cafea în tihnă. Tot de atunci sunt și nedormită, și tot de aproape patru zile, copilul meu a mâncat aproape nimic.
Cât de repede sărim la concluzii și cât de repede judecăm… Chiar și eu o fac, chiar înainte să conștientizez că fac asta. Este ca un mecanism automat, ca un gând care-mi năvălește în minte, intră fără să bată la ușă și-mi strigă: ,,Ia uite la omul ăsta ce face! Eu nu aș face așa ceva!”
Și până să mă dezmeticesc, până să alung gândul acesta ce mă împinge la păcate, am făcut-o deja. Am judecat.
Ieri, o mamă la metrou, alerga după copilul ei de trei ani. Nu ne aflam pe peron, ne aflam în zona de acces, prin urmare copilul nu era în pericol să cadă pe undeva.
Am realizat ieri un reel, pe Instagram, despre cât de mult îmi place să mă spăl pe cap, dar cât de groază îmi e în același timp de uscat. Uscatul și aranjatul sunt părțile cele mai grele, chiar dacă cumva, aduc cele mai mari satisfacții.
Știți că aceste le realizez ca să mai râdem, să ne descrețim frunțile. Dar cineva mi-a lăsat un comentariu, ceva mai serios. Și eu l-am luat în serios. Și am fost recunoscătoare că Ana mi-a scris. A zis așa: Eu sufăr de alopecie, și aș da orice să am asemenea ,,problemă”. Bucură-te de părul tău frumos.