Este duminică seară prieteni, așa că nu o să vă rețin prea mult. Mâine-i luni, luni e greu, deci să mergem devreme la somn, ca să ne odihnim.

Vă spun pe foarte pe scurt.

Ieri am fost în oraș, ca să cumpărăm un cadou pentru o fetiță, la ziua căreia vom merge sâmbăta viitoare.

Am mâncat acasă micul dejun, toată lumea și-a băut cafeaua, ceaiul și ce și-a mai dorit. Ba chiar am pregătit cele necesare pentru prânz și cină, am scos de la congelator și am verificat dacă avem tot ce ne trebuie.

Așa că iată-ne sătui, ajunși în magazine, când îmi aud feciorul:

-O, ia uite, mâncare! Mergem și noi să mâncăm ceva? Mi-e foame!

Și iată-ne, și pe noi, ambii părinți, mamă și tată, spunând aproape la unison:

-Nu, pentru că avem mâncare acasă.

Ne-am uitat unul la celălat aproape instant, peste capul copilului nemulțumit, realizând la fel de instant, că am ajuns la vârsta aia, la care suntem suficienți de maturi să luăm decizii bune, calculate, chiar dacă asta ne face mai puțin cool sau populari în ochii copilului nostru.

Nu zic că am îmbătrânit, dar cred că devin din ce în ce mai mult părinte (relaxat).

Când sunt sigură pe deciziile și alegerile mele. Când știu că nu toate NU-urile traumatizează copilul. Și când aproape că nu mă deranjează vreun pic nemulțumirea copilului. Pentru că sunt părinte, și treaba mea este în primul rând să fiu părinte, înainte de a fi prieten sau partener de joacă al copilului meu. Când sunt relaxată să spun NU.

Nu zic că am îmbătrânit, dar cred că devin din ce în ce mai mult părinte (relaxat).

Și sentimentul de plin din toată treaba asta este că se întâmplă să devin din ce în ce mai mult părinte în același timp cu tatăl copilului meu, care se întâmplă să fie și soțul meu.

Și bucuria și mai mare este că devin tot mai mult părinte și deși pe moment nu este de acord cu toate părerile sau deciziile mele în ceea ce îl privește, copilul nu face o dramă din asta.

Copilul meu are acum șapte ani și jumătate. Mame de copii mici, rezistați, o să fie mai bine…

Photo by Chema Photo on Unsplash