Bine ați venit în căsuța mea virtuală.
Bine ați venit în căsuța mea virtuală. Bucuroasă de oaspeți Eu sunt Loredana și sunt mamă de Matei din 4 iulie 2015. Jobul meu de dinainte de a deveni mamă nu avea nici o legătură cu scrisul, din contră, era pură matematică și logică. Pasiunea pentru scris a existat din totdeauna, însă am început să aștern rânduri pe hârtie abia după ce am cunoscut emoțiile maternității. Matei a fost punctul de pornire pentru a mă reinventa, și în același timp pentru a deveni cine sunt cu adevărat focusăm asupra lor
Citește mai departe
Dacă suntem prieteni pe Facebook, probabil ați văzut deja că sâmbătă am fost la o nuntă. Nu mai știu câți ani au trecut de la ultima nuntă la care am participat.
Cert este că după ce inițial m-a anunțat ceasul că zgomotul e mult prea puternic ca să fie sănătos, după prima horă, și-a dat seama că am început să practic un exercițiu fizic și să-i spun și lui despre ce este vorba. Nu am găsit HORĂ printre exercițiile de fitness, așa că l-am închis.
Astăzi este ziua mea. 35 de ani.
Au fost ani cu mult bine, dar si cu multe limitări, așa cum este în viață. Însă în ultimii ani, a fost cu mai mult bine, și dacă mi-ar cere un sfat copila ce am fost acum 20 de ani, i-aș spune: ,,înconjoară-te cu oameni de bine și păstrează-i! Pentru că limitări în viață vor exista oricum. Iar oamenii care vor fi alături de tine vor face diferența de cât de ușor sau de greu îți va fi.”
Un întuneric adânc. Și o mamă care se afla de ceva vreme acolo. Nu-și putea aminti prea bine când sau cum căzuse. Începuse să creadă că nu va reuși să iasă vreodată de acolo. Iar disperarea era tot mai aproape…
Oamenii din jurul ei au început să se îngrijoreze. Trebuie să facem ceva pentru ea, au spus.
Familia ei a aruncat o frânghie, dar mama nu a putut urca.
Doctorul ei a aruncat o frânghie, dar mama tot nu se putea mișca.
Apoi, a venit o altă mamă. A aruncat o privire în întuneric și, ca toți ceilalți, a aruncat și ea o frânghie. Apoi a coborât.
— Stai, ce faci aici, jos, cu mine? întrebă prima mamă nedumerită.
Dacă îl vei ruga pe oricare părinte din lumea asta să-ți explice cum se simte iubirea pentru copilul lui, nu va reuși să pună în cuvinte. Pentru că este mai presus de simțiri, mai presus de omenesc.
Iubirea pentru propriul copil nu poate fi explicată altcuiva, pentru că nu se aseamănă cu nimic altceva cunoscut pe acest Pământ.
Nu va exista o altă iubire precum cea pentru copilul tău.
Pentru că oricât de mare ar fi mulțimea de copii printre care te vei afla, inima ta va număra minutele și secundele până va cuprinde inima copilului tău într-o îmbrățișare.
Atașamentul sigur, securizant, din copilărie, este vesta de salvare a viitorului adult.
Am tot auzit ideea că un atașament sigur generează viitori adulți care vor fi incapabili să se descurce în viață, și care nu vor ști nici cum să se îngrijească pe ei înșiși.
Poate că este și o neînțelegere la mijloc, o eroare de percepție. Atașamentul securizant nu înseamnă răsfăț sau copii răsfățați.