Sunt zile în care cad, de sus, de tot. Cad atât de tare, încât am sentimentul că o să mă dezintegrez până jos.
Sunt zile în care, la jumătatea zilei îmi vine să îmi scriu demisia. Și să mă întreb Ce Dumnzeului fac eu aici? În care mi se pare că sunt cel mai prost din curtea școlii.
Sunt zile în care simt că am eșuat ca părinte.
Sunt zile în care simt că am greșit față de copilul meu în 109 feluri.
Sunt zile în care mă uit în oglindă și mă întreb : cine este femeia asta și ce vrea ea de la mine? De ce mă tot bântuie cu mima ei tristă, dezamăgită, întrebătoare?
Sunt zile în care greșesc față de soțul meu, în o mie de feluri. Pentru că uneori este locul meu sigur, singurul căruia îi pot arăta nenumăratele mele fețe. Și pentru că nu am reușit să îmi descarc frustrările în timpul zilei, apare el, și deși nu este corect, îmi descarc supărările când ar fi trebuit să îl întreb Ziua ta cum a fost?
Sunt zile în care mă simt atât de singură, încât soțul pare că este un coleg de apartament.
Sunt zile în care mi se pare că blogul și toată activitatea mea de pe blog, este cel mai slab conținut de pe internet. Și o voce îmi tot sună în cap: Cât te vei mai păcăli, fetițo? Locul tău nu este acolo, uite că lumea nu te mai citește, începe să își dea seama că ești doar o imitație slabă de scriitoare. Auzi tu, la ea, scriitoare...
Și îmi vine să închid blogul, să termin cu asta.
Sunt zile în care stau în fața paginilor albe și nici măcar o țâră de inspirație nu răzbate. Nici măcar de două rânduri. Auzi tu la ea, scriitoare… Pfff…
Sunt zile în care cad, de sus, de tot. Și atunci îmi vine să mă ascund, să mă fac mică. Să nu mai cer nimic și să nu mai fac nimic. Pentru că mă simt ca și cum aș fi incapabilă, adică bună de nimic.
Dar în astfel de zile, am învățat să mă scutur și să mă ridic.
Și atunci când nu îmi iese nimic, mă duc și fac ceva care știu sigur că îmi iese. Frământ turte, sau mă machiez, sau îmi fac bucle.
Atunci când mă simt fără valoare, nesimnificativă, mă uit în trecut, la ce am realizat.
Am făcut o facultate și un master. Am scris sute de articole. Deci nu sunt incapabilă.
Atunci când mă simt singură mă uit la familia mea. La copilul meu, la soțul meu, care sunt o parte din mine, la persoanele semnificative pentru mine.
Mă uit la fiecare etapă din viața mea, și cum Dumnezeu mi-a trimis un om important de fiecare dată, chiar dacă acum nu mai face parte din viața mea apropiată, și suntem doar cunoștințe.
Este normal să cădem, să avem zile mai puțin bune. Dar fel de normal este să ne ridicăm și să analizăm puțin, la rece.
Eu sunt mai mult decât ziua de azi, decât momentul de acum.
Nu lăsați un moment altfel, dificil, dintr-o zi, să vă definească ziua, să vă definească pe voi.
De câte ori vi se pare totul negru sau gri, verificați puțin dacă este chiar așa.
Poate că ați avut cinci momente bune și unul mai puțin bun. Nu-l lăsați pe cel din urmă să vă întunece gândurile.
De câte ori vă simțiți mai puțin valoros sau mai puțin capabil, gândiți-vă de câte ori ați demonstrat contrariul. Nu vă definește doar eșecul de azi, nu sunteți doar atât…
Nu suntem doar momente în viață. Suntem oameni, cu emoții și sentimente.
Eu m-am întors la poza asta, de acum 4 ani, când tocmai începeam anul doi de facultate la zi, și aflasem că am intrat la buget, cu bursă. Matei avea 2 ani și patru luni. ❤️
Sursă foto copertă articol: Annie Spratt on Unsplash