Citeam zilele trecute un articol despre migrația în masă a românilor, în alte state. Generația de 30-40 de ani, cu studii superioare, cu copii, a căror educație pare din ce în ce mai mult tot mai greu de susținut în zilele noastre.
Despre un viitor bun ce să mai vorbim, căci acesta este tot mai mult un vis îndepărtat.
Am ieșit sâmbătă, după câteva zile în care nu am avut energie pentru a vedea oameni.
Acum mai bine de o săptămână am pierdut-o pe bunica mea.
Nu locuiam cu ea, nu locuiam nici măcar în apropriere. Ultimii douăzeci de ani nu au fost cei mai buni ani ai relației noastre, deși în ultimi trei lucrurile s-au mai îndulcit. Dar m-a îngrijit, de la doar două luni. Și cred că asta contează mai mult decât cuvintele mai puțin plăcute care au plutit la un moment între noi.
Plecarea ei m-a afectat mai mult decât aș fi crezut. Am făcut tot ce mi-a stat în putere în ultimele trei zile, la priveghi. Am făcut totul, ca un ultim omagiu, ca o ultimă dovadă a recunoștinței mele.
„Familia nu trebuie să fie ADN, pentru că familia este sprijin și iubire.” Una dintre cele mai frumoase fraze auzite săptămâna asta!
Tot din seria Haideți să mai vorbim și de știri de bine, zilele trecute am aflat despre o poveste la fel de emoționantă.
Poate tot un fel de basm, pentru prea mulți copii și pentru la fel de mulți părinți, fără de copii.
Un băiețel de cinci și-a invitat colegii de grădiniță la procesul lui de adopție. Cât de înduioșătoare este întâmplarea asta? ❤️
Băiețelul este din Michigan, SUA. Am căutat mai multe informații pe internet și am găsit această poză, publicată de către tribunalul din localitatea Kent. Poza îl înfățișează pe băiețel care stă relaxat lângă părinții adoptivi, probabil cu judecătorul în față și toată clasa în spate.
Cred că printre cele mai temeri ale părinților este să nu (se) piardă copilul de ei. Și eu am această teamă, deci mno, nimic nou până aici.
Am tot încercat jocuri care să îl ajute să învețe adresa, cum ar fi taxiul. Nu își știe bine de tot adresa, dar ceva, ceva tot leagă el acolo.Am cumpărat o carte, ce se numește fix așa, Ce fac dacă mă pierd? Este o carte pe placul lui, am citit-o de câteva ori bune. Și m-a ajutat și pe mine, să îmi pun gândurile în ordine. O să vă las pașii, sunt ușor de reținut, și ușor de aplicat.
Ține copiii pe lângă tine atunci când faci mâncare. Lasă-i să spargă un ou, să se joace cu un aluat, să știe de unde vine pâinea.
Ține copiii pe lângă tine atunci când faci curat. Să știe cum se șterge praful, când trebuie să schimbe o lenjerie.
Ține copiii pe lângă tine când faci lista de cumpărături. Să îi treacă pe lângă ureche de ce anume este nevoie într-o casă. Să cunoască bugetul familiei.
În ultima sâmbătă din octombrie, ceasurile își mută acele. Orele se întorc.
Ultima sâmbătă din octombrie, este cea mai lungă zi din an. Ziua are 25 de ore. Ultima noapte de sâmbătă din octombrie, este cea mai lungă noapte din an.
Cea mai lungă noapte din an, am petrecut-o printre oamenii care veneau să își ia rămas bun de la mamaie.
Mamaie m-a avut în grijă încă de la vârsta de la două luni. Pe atunci, mamele nu puteau rămâne prea mult timp acasă cu copiii.
Așa că am crescut pe câmp, sub umbra glugilor de coceni, atunci când mergeau la cules. Și sub umbra căruței atunci când mergeau la sapă.
Am crescut cu faină, mălai și zahăr din belșug, cu hambare pline. Pâinea nu se cumpăra de la magazin, se coceau turte acasă, pe plită. De acolo și rețeta de turte, de pe blog. Se fierbea și mămăligă, pe care după ce o răsturna pe un fund de lemn, o tăiam cu ața.
Înainte de a citi mai departe, vă anunț de la început că articolul este legat de o știre despre abuzul unui copil. Deci dacă nu doriți să citiți, puteți închide articolul acum.
.
.
Chiar ieri îmi apăruse în feed-ul de pe Facebook, un apel către populație. Era vorba despre portretul robot al unei copile. Apelul se făcea către oricine poate recunoaște fetița din portretul robot.
Nu știam despre ce este vorba. Mă gândeam că poate fi despre un copil dispărut. Şi că poate cunoscuții nu au reușit să ofere decât câteva semnalmente, în loc de o fotografie. Că poate nu aveau una recentă, că poate au pățit vreun necaz și le-a ars casa, șamd…
Ce vremuri agitate trăim… Toată situația asta pare că ține la nesfârșit. În fiecare zi o luăm de la început… Și în toată agitația asta, ca să îmi țin mințile întregi, mă străduiesc să îmi iau înapoi acele momente doar ale mele.
Cred că avem nevoie cu toții de un sprijin, de un cârlig de care să ne agățăm, de o ancoră, de ceva care să țină totul laolaltă, să nu se destrame ca o țesătură veche și mâncată de molii.