Acum mai bine de o săptămână am pierdut-o pe bunica mea.

Nu locuiam cu ea, nu locuiam nici măcar în apropriere. Ultimii douăzeci de ani nu au fost cei mai buni ani ai relației noastre, deși în ultimi trei lucrurile s-au mai îndulcit. Dar m-a îngrijit, de la doar două luni. Și cred că asta contează mai mult decât cuvintele mai puțin plăcute care au plutit la un moment între noi.

Plecarea ei m-a afectat mai mult decât aș fi crezut. Am făcut tot ce mi-a stat în putere în ultimele trei zile, la priveghi. Am făcut totul, ca un ultim omagiu, ca o ultimă dovadă a recunoștinței mele.

Am ajuns acasă epuizată. Am adormit instant. Și apoi, din a doua seară nu am mai putut adormi. Și dacă am adormit, m-am trezit apoi, frecvent, ca și cum aș fi avut ceva de făcut.

În primele patru zile de la înmormântare, răbdarea mea a fost zero. La sarcinile legate de serviciu m-am putut concentra, ba chiar mi-au distras puțin atenția de la durere. În schimb, dacă am vrut să fac ceva pentru mine mi-a fost foarte greu.

Nu am putut să citesc nici măcar o pagină. Nu am avut tragere de inimă pentru îngrijirea minimă, obișnuită, pe care o aveam în fiecare dimineață și seară. Doar spălat pe față și pe dinți. Fără creme, loțiuni sau altceva.

Nu am avut poftă de mâncare, nici măcar de băut. Apă, cafea sau orice altceva.

În primele patru zile, am fost încremenită de durere. Acum știu și realizez.

Orice psiholog, în ședința de terapie, m-ar întreba: De ce anume ai avea nevoie acum, care să te ajute să treci mai ușor prin asta?

M-am gândit la asta și mi-am dat seama că nu am nevoie de nimic. Am nevoie doar să treacă timpul, pentru ca durerea să scadă din intensitate. Va scădea treptat, până când va mai rămâne puțină. Și va mai rămâne doar dor.

Puțină durere amestecată cu dor. Dorul va rămâne lipit de inimă pentru totdeauna.

Nu am visat-o până acum, deși mi-aș dori. Ce-i drept, nici somnul nu îmi este foarte legat, probabil îi este greu să îmi ajungă în vise.

Durerea ne încremenește uneori. Și este firesc, natural și este chiar o formă de adaptare la noua realitate. Nu grăbiți procesul, trăiți durerea dar nu vă pierdeți în ea.

Viața este prea scurtă și prea fragilă ca să o trăim încremeniți.

Sursă foto copertă articol: Lionel Gustave on Unsplash