Dezvoltare personală
Am postat duminică un clip pe care l-am realizat în parc. Dacă nu știți despre care este vorba, am să îl las mai jos.
//www.instagram.com/embed.js
Și spuneam acolo despre cum am plecat de acasă, și copilul meu și-a amintit să își ia apa și să își dea cu protecție solară.
Am primit multe comentarii și mesaje ironice. Pe care le-am blocat, la jigniri nu mai răspund. Cel de jos este doar un exemplu.
Am plecat de la cinci lucruri pe care oamenii le spun mamelor, și pe care ele știu că nu trebuie să le ia în seamă. Și am aflat din comentariile acelui articol multe alte lucruri pe care oamenii le spun mamelor. Și pe care ele știu că nu ar trebui să le ia în seamă.
Știu că ne supărăm când oamenii ne spun diverse lucruri, cu care nu suntem de acord, în ceea ce privește creșterea copiilor. Multe dintre ele nu se mai aplică. Lucruri care pe vremea lor poate au funcționat. Sau poate pur si simplu nu au știut mai bine.
O artistă și-a pus capăt zilelor, după ce a anunțat pe Facebook, cândva, după miezul nopții.
Și a frapat o lume-ntreagă. Prieteni, colaboratori, fani.
Depresia este partenerul nepotrivit pentru relația cu viața. Și oricât de mult ai încerca să te desparți de el, parcă tot nu reușești. Parcă te seduce iar și iar, până îi cazi în brațe. Sau până cazi, cu totul.
Nu știu cum să spun asta, ca să ajungă la oameni. Ca să ajungă la mame, la tați, la cei care nu găsesc o altă soluție. Să îți pui capăt zilelor este o soluție permanentă la o problemă temporară.
Pentru cei care au deschis mai târziu Internetul, aflați că subscrisa autoare nu se ocupă doar cu scrisul pe internet sau cu școala de psihologie.
Subscrisa autoare are un serviciu, normă întreagă. Dar pentru că are meseria de contabil, norma întreagă nu există. Un contabil lucrează opt ore, realizând doar sarcini operative. Adică înregistrează documentele aduse de clienți. Clienți care, știind că data scadentă a depunerii declarațiilor este data de 25 ale lunii, aduc documentele contabililor pe data de 20. Sau 24.
Această piesă de puzzle mă trezește in miez de noapte atunci când cuvintele îmi aleargă neobosite prin minte și care își găsesc liniștea abia când își găsesc locul pe hârtie.
Când am pierdut a doua sarcină a mea, am vărsat durerea și neputința în cuvinte grele, de plumb.
Când m-am întors la viață, am scris, din nou.
M-am despărțit de prieteni și de oameni dragi, abia după ce am recunoscut asta în scris. Deși ei se despărțiseră de multă vreme de mine. Eu încă nu puteam accepta, iar scrisul a fost acceptul și documentul oficial.