Despre durere și vinovăție. Sau ce înseamnă să fii mamă de înger.

30 martie 2016
Postat de Mamă de Matei în Fără categorie
10

Am scris și am șters. Apoi am scris din nou și iar am șters. Nu este ușor să aștern  aceste rânduri și cu atât mai mult să le împărtășesc.   Însă iau totul ca pe o formă de terapie, ca o conștientizare a faptului împlinit. Mi s-a spus că mă va ajuta pe mine, dar și pe alte persoane, care au trecut prin aceeași experiență nefastă… Nu eram sigură că pot să scriu,căci o vreme nu am fost capabilă să vorbesc despre asta, nici măcar părinții mei nu au știut chiar din prima zi. Pur și simplu, refuzam să accept ceea ce mi se întâmplase …Nu am să îndulcesc cuvintele, nu am să scot amarul din ele, căci în acest caz, nu este posibil. Așa că am să o spun direct. Am suferit pierderea unei sarcini.

Așa se spune,cel puțin , în termeni medicali și legali. Însă  eu simt că am pierdut o bucățică din viața mea, din inimă și din suflet. Chiar dacă nu a respirat același aer cu al meu, chiar dacă nu am apucat să îl îmbrățișez, chiar dacă nu l-am văzut,  el a existat. A fost trimis pe lumea asta, însă nu a apucat să și pășească în ea.  Am pierdut o parte din trecut și o și mai mare parte din viitor. Mă simt vinovată pentru asta și așa mă voi simți până la sfârșitul zilelor mele, indiferent de ce îmi vor spune ceilalți. „Așa a vrut Dumnezeu” sau „vei face altul, ești tânără” nu există  pentru mine. Sunt explicații pe care nu le pot înțele și nu le pot accepta.

Primele zile au fost cele mai grele. Nu voiam să văd pe nimeni și  nu aveam nevoie de nimic. Doar de copilul meu pierdut, să se întoarcă la mine. „Mănâncă” mi-au spus. Cum să mănânc când copilul meu nu mai mănâncă? „Trăiește” mi-au spus. Cum să trăiesc când copilul meu nu mai trăiește? „Trebuie să treci peste și să lași totul în urmă”. Voi putea vreodată? Îmi doream să îmi închd telefonul, facebook-ul și orice altă formă de contact cu lumea de afară. Dar în același timp, eram conștientă că asta ar fi atras și mai mult atenția asupra mea.

Serile le-am  petrecut plângând, de obicei când nu mă vedea nimeni. Și am plâns de parcă corpul meu încerca să îmi dea sufletul afară, să îl trimită în căutarea celuilalt suflețel al meu, pierdut.  Inevitabil, gândurile mele se îndreptau spre el. Cea mai mare grijă o mamă o are atunci când nu știe unde îî este pruncul. Îi este frică acolo unde este? Are cine să îl aline? Cine îl ia în brațe dacă se sperie de întuneric? A simțit vreo durere atunci când a plecat? Am să îl revăd vreodată?  Copilul meu mic și lipsit de apărare… Era așteptat, era iubit…

O vreme , am urât oamenii. Pe cei care nu aveau cum să înțeleagă, pe cei care îmi spuneau să nu mă mai gândesc la asta, „căci așa a fost să fie”. L-am urât pe soțul meu,pentru că mă lua în brațe când plângeam.  Simțeam că nu merit îmbrățișările lui. Mă uram pe mine, căci eu aveam la pieptul cui să îmi găsesc alinarea, însă copilul meu, în brațele cui plângea ? Probabil că Eva a greșit tare mult în fața lui Dumnezeu, de ne-a lăsat nouă,femeilor, crucea asta de dus.

Încă mai plâng, pe stradă, când aud un copil plângând.  Mă uit la băiețelul meu cum se joacă, și mi-l imaginez și pe celălalt lângă el, cum s-ar juca împreună, cum s-ar ciondăni ori cum s-ar iubi,rar dar frumos, ca frații.

Durerea este imensă. Durerea mamei de înger… este o durere care nu poate fi înțeleasă decât de o altă mamă de înger.

Am ales să scriu pentru mamele care au trăit această neșansă, dar și pentru aceia care vor să înțeleaga drama și suferința lor… Poate că nu știu cum să reacționeze ori cum să se poarte fără să le rănească… Eu am trecut prin o mulțime de stări… De la șoc, negare, lacrimi, disperare, vină, pedeapsa supremă, neputință, întrebări, până la izolare, lacrimi, lacrimi, lacrimi, nopți fără somn,  sufocare, lacrimi, durere, puterea de a merge mai departe, epuizare.

Am căutat pe internet mărturii ale altor mame de înger, însă nu am găsit mare lucru. O prietenă de a mea care a trecut și ea prin aceeași experiență teribilă, a venit la mine de îndată ce a aflat. Pentru că îmi știa și îmi înțelegea suferința, pentru că știa că am nevoie să vorbesc cu cineva care a trecut prin asta. Și într-adevăr mi-a făcut bine. Mi-a făcut bine să știu că și pe ea au încercat-o aceleași sentimente, că nu voi înnebuni de la durere, și că timpul și Dumnezeu,ușor, mă vor vindeca. Nu de tot, căci așa ceva nu se poate, dar măcar vor mai atenua frământările,suspinele și lacrimile mele. Mi-a mai spus și că dragul meu copil mă iubește, de acolo de sus, așa cum îl iubesc și eu pe el. Îmi doresc din tot sufletul să știe că îl iubesc.

Pentru cei care aveți în preajmă  mame de înger, acordați-le în primul rând, timp și răbdare. Nu vă așteptați ca intr-o zi, o săptămână sau într-o lună, să se refacă în totalitate. Este nevoie poate de ani să își revină. În sufletul ei, mereu va fi o părticică goală, gol ce nu îl va putea umple nimeni și nimic, vreodată. Acea particică a plecat o dată cu îngerașul ei.

Pe tine, tatăl copilului ei, te-aș ruga să o lași să își plângă durerea, să se descarce și să plângi și tu , dacă asta simți. Arată-i că îi simți și îi împarți  suferința, pentru că de la tine așteaptă cea mai multă compasiune și empatie. Nu îi cere să uite, să nu mai vorbească despre asta ori să nu se mai gândească. Este un lucru imposibil. Nu vei reuși decât să o faci să se închidă în ea, să se izoleze ori să îi fie rușine de ceea ce i s-a întâmplat. Ceea ce este foarte grav și deloc benefic, pentru nimeni. Rănile se tratează ca să poată fi vindecate, și nu se ascund…

Vouă, prietenilor ei, v-aș sugera să fiți lângă ea, dar să nu o sufocați. Dacă vreți să vă exprimați regretul, nu folosiți expresii ca lasă că faci altul, ești tânără. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face, este să o ascultați. Nici nu vă închipuiți cât de mult contează să fie cineva căruia să îi spună durerea, iar durerea o dată spusă, de două ori, de nouă ori, nu mai apasă cu aceeași putere pe suflet.

Eu m-am schimbat. Nu mai sunt aceeași. Mi-am dat seama cât de mult ar trebui să prețuiesc viața, cât de recunoscătoare ar trebui să fiu pentru că și eu și familia mea suntem sănătoși, dar mai ales, mi-am dat seama că lucrurile care contează cu adevărat, sunt altele decât cele de până acum. Nu orice vorbă mai are puterea să mă lovească, nu orice  persoană mai reușește să mă  rănească. Intr-un fel, am devenit mai puternică, m-am întărit. Însă pentru toate astea, am plătit un preț mult prea mare ….

Pentru mamele de îngeri, un singur lucru am de spus…Curaj… Acolo sus, aveți un îngeraș care se oprește din joacă și din cântat, ori de câte ori sunteți triste….

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.