Ziua în care am hotărât să mor ca să pot să trăiesc

Titlul ăsta zace de multă vreme în draft.

Mai întâi a fost o scrisoare. Către el. Însă mult prea intimită ca să fie văzută de toată lumea.

Apoi… au fost bucăți sfărâmate din inima mea și lipite aici. Cum să le dau drumul? Oriunde ar înseamna asta, chiar și pe online.

Însă m-am întors printre vii. Și mă străduiesc să rămân aici. Chiar dacă înseamnă durere. Pentru viață te lupți.

Cine este de aici de mai multă vreme știe deja. Pentru cine nu știe, despre această parte din mine este voba.

Cum ai putea să mori ca să trăiești? Sună ireal și este aproape de neînțeles. Dacă nu înțelegeți, mă bucur pentru voi. Sper să nu fie cazul vreodată să aflați.

Acum mai bine de patru ani, am pierdut o parte din mine. Pentru totdeauna. Am luptat pentru viața din ea, însă nu îndeajuns. Au urmat zile de întuneric, de zile în care mă întrebam de ce și cum de am ajuns acolo?

Un copil plângea dincolo de ușa pe care eu o închisesem și mă striga mama. Însă eu îl auzeam doar pe celălalt stringându-mă. Celui a cărui șansă de a o striga pe mama lui, nu a mai existat niciodată.

Vocea celuilalt copil nu a ajuns niciodată la urechile cuiva, însă în mintea mea, mă striga neîncetat. Și eu îl auzeam. Neîncetat.

Îl auzeam pe stradă, în plânsul fiecărui copil. Îl auzeam în liniște, în zgomot sau în somn. Iar eu niciodată nu puteam ajunge la el. Ce poate fi mai crunt pentru o mamă, decât să nu își poată alina copilul?

Mi-au spus să mă iert. Cum să îndrăznesc să fac asta? Cum să sper la iertare? Și cum să fac eu asta, când nu mie îmi greșisem…

Îmi doream ca viața să se termine, pentru că o astfel de viață, nu este viață. Îmi spuneau să uit. Cum să îi trădez memoria și să uit? Deja îi făcusem atâta rău, cum să îl alung cu totul din mine? Nu a existat vreo ecografie, doar eu l-am văzut o singură dată pe ecranul unui monitor. Cum să arunc singura dovadă a existenței sale?

Dar viața continua lângă mine. Și avea nevoie să continue cu mine. Așa că am hotărât să mor ca să pot să trăiesc. Pentru cei care aveau nevoie de mine, să trăiesc.

Mi-am continuat viața.

Dar petrecerile se terminaseră pentru mine. Dansurile, râsul, starea de bine. Nu le mai meritam. Le evitam pe toate. Cum să mă bucur de viață, când nu aveam cele două părți din mine, lângă mine? Cum să fie asta drept?

Nu socializam, nu permiteam să ies în evindență. Refuzam lumina care se așternea pe lângă mine. Nu meritam lumină, iar sufletul meu care se scălda în întuneric, mă atrăgea de fiecare dată înapoi, în întuneric.

Nu am trăit. Doar am existat. Am supraviețuit. Pentru cei care contau în viața mea, și pentru care viața mea conta pentru ei.

Până într-o zi.

Când am înțeles că a trăi pe jumătate, înseamnă a fi pe jumătate. A fi mamă pe jumătate, a fi soție pe jumătate, a fi om pe jumătate.

Au fost ore de terapie, ore de dezvoltare personală, ca să înțeleg cine sunt sau ce a mai rămas din mine. Să învăț să trăiesc cu mine, să accept că nu am fost un părinte bun, să accept că sunt un om, și nu un zeu.

Viața este o luptă. Continuă. Nu putem câsștiga fiecare bătălie, deși, ah, Doamne, cât de bine ar fi!

Sunt mamă, aici, pe pământ. Și pentru cineva, acolo sus, în ceruri. Însă până voi ajunge în ceruri- sau nu– rămân mamă aici. Rămân om, care poate fi de folos altor oameni. Rămân aici, cât Dumnezeu îmi va permite. Poate are El, planul Lui, cu mine.

Între timp, îmi port celălalt copil în minte și în suflet, cu același dor. Și aștept ziua în care îi voi putea cere iertare.

De când m-am întors la viață, și M. a înflorit.

Pentru că atunci când mama trăiește cu adevărat, trăiește și copilul. Să nu uitați asta niciodată. Nu rămâneți în relații abuzive, nu trăiți pe jumătate.

Copiii noștri merită o mamă pe dea-ntregul, nu o jumătate de mamă, nici un sfert și nici trei sferturi. Copiii noștri merită o mamă întreagă…

Care ar fi totul mesajul meu, la final? Dacă ați trecut printr-o încercare asemănătoare ori la fel de grea și simțiți că întunericul vă înconjoară, vă rog să nu rămâneți acolo. Întindeți mâna, cereți ajutor și acceptați lumina. Oricât de tare ar durea, este viață dincolo de întuneric.