Astăzi a fost prima zi de concediu, din scurtul concediul pe care am reușit să mi-l iau. Acasă am mai rămas eu cu copilul în ultimii doi ani, dar astăzi după mult timp, a fost o zi de luni în care nu a trebuit să deschid calculatorul.

Și a fost tare ciudat, aproape că îmi venea să verific dacă sunt liberă sau este doar o impresie de a mea. Ce să fac eu acum, cu timpul ăsta liber?

Sigur că da, am avut de hrănit un copil, de administrat tratamentul de răceala, de făcut ordine. Dar lucrurile astea le făceam deja, în timp ce lucram un program normal de opt ore.

Mă uit la ultimii doi ani, derulez filmul și îmi dau seama cât de mult am tras de mine. Și realizez că în casa fiecărei mame s-a petrecut același lucru. Și astăzi, copleșită de greutatea ultimilor doi ani, mă trântesc pe canapea și am o stare de nicio stare. Ca și cum corpul și mintea au hotărât la unison: Astăzi nu se muncește și nu se iau decizii de nici un fel! Dar parcă ceva tot nu este în regulă, nu așa stau lucrurile de obicei.

Dar știți care a fost faza neplăcută? Este ceva ce la copii se vede mai repede, la oamenii mari se observă mai greu. Copiii, atunci când sunt foarte obosiți adorm greu și nici somnul nu le este cel mai bun.

În cazul adulților, când sunt obosiți, prima zi de odihnă este ca o zonă crepusculară, nu sunt siguri unde se află, oare ar trebui să se afle acolo și nu în altă parte?…

Mamele de pretutindeni sunt eroii acestei pandemii.

Și dacă eu am resimțit asta, nu pot să mă gândesc decât cu admirație la mamele care au îngrijit doi copii, trei copii sau mai mulți, fără ajutor.

Au fost perioade în care pe timp de zi mă limitam doar la lucrurile foarte urgente. Apoi duceam copilul la somn, la ora 22 mă așezam în fața calculatorului și mă mai ridicam la 5 dimineața. La ora 7 jumătate-opt se trezea copilul și o luam de la capăt.

Copilul trebuie să înțeleagă că tu ai de lucru! îmi spuneau unii binevoitori. Dar cum să îl faci pe un copil să înțeleagă că timp de opt ore, atâta vreme cât ești doar tu cu el în casă, nu ți se poate adresa? Fără să te întrebe câte oase are el în corp, fără să îți spună că e foame, că face pipi sau fără să îți arate de 50 de ori ce desen deosebit a făcut?

Scriu aceste rânduri cu imensa speranță că ne vom apropia de sfârșitul acestui vis urât. Că anul ce vine va fi anul în care ne vom despărți de virusul care ne-a dat viața peste cap. Și care ne-a răpit atâtea persoane dragi.

Anul ăsta am lucrat ca și cum nu aș fi avut copil și am îngrijit copilul ca și cum nu aș fi lucrat.

Pentru că acasă a devenit și birou, dar și grădiniță. Iar pentru unii și școală, cum este cazul meu, care am făcut și un master în tot acest timp. Și dacă mai adaug și blogul…

Spațiul și timpul s-au întrepătruns, pentru că în ultimii doi ani nu a mai existat decât un singur cadru pentru toate treburile noastre. Am purtat discuții pe zoom sau la telefon în timp ce amestecam în mâncare. Am dat sfaturi despre bugete și taxe în timp ce pregăteam micul dejun. Am plâns în cealaltă cameră când simțeam că am pierdut controlul și că toate s-au dărâmat peste mine.

Mamele de pretutindeni sunt eroii acestei pandemii. Pentru că anul ăsta au lucrat ca și cum nu ar fi avut copii și au îngrijit copii ca și cum nu ar fi lucrat.

Eu știu că bătăliile s-au purtat la niveluri mai înalte. Doctorii sunt epuizați, asistentele, medicii de familie, tuturor ne-a fost greu, de la mic la mare. Dar și efortul mamelor de pretutindeni merită de asemenea, să fie recunoscut.

Suntem minunate, mame dragi! Și chiar dacă este pandemie, avem nevoie de respect, înțelegere și recunoștință. Așa că dacă aveți șansa să vă odihniți, să vă luați un pic de timp liber, faceți-o fără nici un pic de regret și nici o urmă de remușcare.

Power off, moms. Meritați asta, profitați de tot timpul liber pe care îl puteți găsi. ❤️

Sursă foto copertă articol: Victoria Heath on Unsplash