Sâmbătă, cândva devreme. Răsăritul încă crud, împletește nuanțe reci de bleu, roșu și gri, anunțând încetișor începutul zilei.
Dai păturile la o parte și te ridici din pat fără prea mult zgomot, ca să nu trezești și restul casei. Cercetezi fiecare chip în semi lumină. Așa-i că te topești de dragul lor? Ei sunt ai tăi, dar tu? Tu a cui ești? Cum mai este pe la tine în suflet?
Astăzi, sâmbătă, cândva, devreme, m-am gândit la tine și am scris rândurile de mai jos. Sunt pentru tine, despre tine, femeie bună și frumoasă.
Tu, femeie, ești proaspătă ca o primăvară, dulce ca o toamnă, strălucitoare la fel ca o iarnă de cleștar. Ești ca o rază de soare cald într-o zi de de iarnă încremenită de ger.
Tu, femeie și mamă, îngerul păzitor se înclină înaintea ta, văzându-te neobosită în nopțile cu febră sau durere. Mâinile și vocea ta alină, vindecă, alungă. Câte daruri a pus Dumnezeu în ceea ce ești…
Tu, femeie, să nu uiți să fii bună și blândă și cu tine când și când, să îți porți ridurile cu demnitate, ca pe fotografii imprimate pe piele ale amintirilor frumoase.
Să te îmbrățișezi cu drag și cu iertare, la fel cum le săruți lor frunțile. Să te împaci cu ceea ce a fost și să rămâi cu inima deschisă pentru ceea ce va veni.
Să te înconjuri cu răbdare, recunoștință și cu căldura casei tale. Să fii iubită și să iubești, căci este cea mai mare fericire.