Uncategorized
Trebuie, nu trebuiesc
Acum, repetați din nou, după mine: trebuie, nu trebuiesc.
Trebuia să o spun. Am văzut de prea multe ori trebuiesc, iar treaba asta trebuie să înceteze. Știu, greșeala vine tocmai din dorința de a vorbi cât mai corect românește, și de aceea ajungem fix acolo unde nu ne dorim. Adică să greșim, cu intenții bune, cu tot.
Verbul care suportă cele mai rele tratamente este „a trebui”. Variate forme incorecte ale verbului circulă libere pe internet, pe stradă, în casele oamenilor, pe buzele intelectualilor, chiar.
Am lipsit o perioadă. De aici. Neintenționat, fără să realizez măcar.
Nu s-a petrecut nimic deosebit. În afară de faptul că lucrul de acasă cu un copil mic este extenuant. Pentru sănătatea lui, mai ales psihică, am făcut un compromis, lucrând cel mai mult noaptea. Cine crede că să lucrezi de acasă este fezabil cu copii mici, înseamnă că nu a făcut în viața lui așa ceva. Sau la fel de probabil este să nu fi avut în grijă copii preșcolari sau de vârstă mică.
Cel mai probabil tu nu ai să-ți amintești despre nopțile noastre din perioada asta. Și ce perioadă frumoasă avem…
Și nici nu este partea ta de treabă, asta cu amintitul. Însă cât de mult m-aș bucura, ca peste ani, să rămână cu tine și să-ți amintești, sentimentul de căldură din aceste nopți. Și că ai fost iubit ca nimeni altul.
Am să-mi amintesc mereu de aceste nopți în care….
Mă culc devreme pentru tine. Sau de cele mai multe ori, mai târziu, așteptând să adormi ca să mă pot întoarce la lucru.
Ieri am ieșit din casă după trei săptămâni. Doamne, ce vreme frumoasă! Și după atâta vreme, parcă și aerul era mai bun, cerul mai albastru, păsările mai tare cântau. Naturii îi priește fără oameni.
Ce frumoasă ar putea fi lumea sau natura, fără oameni…
Nu am ieșit din casă fără mănuși, mască, declarație. Doar ochii mi se vedeau, altfel nici o bucățică de piele. Îmbrobodită din cap până în picioare. Chem liftul, ajung la parter. Două vecine schimbau câteva vorbe pe palier, chiar lângă lift. Îmi deschide ușa liftului una dintre cele două doamne.
Suntem tot mai aproape de cea mai importantă sărbătoare și poate că în acest an, Îl așteptăm pe El, mai smeriți ca niciodată. Am găsit vorbele Mitropolitului Antonie de Suroj, care mi-au mers fix la suflet. Aveam nevoie de asta. Poate și voi, așa că le redau mai jos…
Înainte vreme… oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu.
Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine… Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!”
Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga ceea era pâine împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere.