Am lipsit o perioadă. De aici. Neintenționat, fără să realizez măcar.
Nu s-a petrecut nimic deosebit. În afară de faptul că lucrul de acasă cu un copil mic este extenuant. Pentru sănătatea lui, mai ales psihică, am făcut un compromis, lucrând cel mai mult noaptea. Cine crede că să lucrezi de acasă este fezabil cu copii mici, înseamnă că nu a făcut în viața lui așa ceva. Sau la fel de probabil este să nu fi avut în grijă copii preșcolari sau de vârstă mică.
Mai mult decât atat, presiunea la „locul de muncă” este mult mai apăsătoare, din cauza contextului social actual. Șefii cer mai multe, clienții cer mai multe, statul cere mai multe. Nu spun asta ca să mă plâng, bine că e de lucru-vorba aia- dar asta nu înseamnă că face ca lucrurile să fie mai ușoare.
Că am trecut și prin școală online în ultimele trei luni și apoi prin sesiune, în tot timpul acesta, nu mai adaug, este un lucru pe care mi-l asum, dar care, trebuie să recunosc, mi-a fost foarte greu de îndeplinit. Norocul meu este că îmi place foarte mult ceea ce studiez, altfel probabil aș fi renunțat.
Nu am lucrat de acasă, am trăit la serviciu.
Așa am simțit perioada ultimele trei luni. E adevărat că în iulie am reușit să înțeleg puțin mai mult ce se întâmplă în jurul meu și am reușit să îmi mai așez puțin viața. Mai ales că încheiasem anul școlar.
Vreme de meditație, de dezvoltare personală, de reconectare cu familia… Este dificil să faci asta în contextual actual, fără să ai minime cunoștințe despre cum se face asta. Dacă până acum petreceam câteva ore seara cu ai noștri, acum ne-am trezit față în față, 24/24, așa cum suntem noi, cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele, căci oameni suntem.
Eu personal am reușit să strecor câteva minute pe zi de meditație în această perioadă. Și asta pentru că exersez de un an încoace. Să te așezi dintr-o dată să meditezi și să speri că o să îți iasă, este o iluzie. Ar trebui mai întâi să știi ce înseamnă de fapt meditația ca să știi la ce să te aștepți. Și ca să vă dau un indiciu, nu este precum vedem în filme. Meditația, cel puțin la început, se face ghidată, adică o voce din exterior te conduce prin proces.
Am simțit nevoia să mă țin deoparte de online și de televizor. Să îmi îndrept atenția mai degrabă către mine și ai mei. Bloggeri, vedete, oameni de presă, medici, oameni obișnuiți, au fost ( și sunt încă) împărțiți în două tabere. Unii se țin scai de gravitatea situației, alții demontează totul ca fiind doar o conspirație mondială. Ambele tabere au dreptate, și totuși nici una dintre ele. Între timp, oameni vulnerabili sunt cu adevărat afectați de lipsa noastră de unitate.
M-a ajutat cititul, care m-a deconectat cumva la sfârșitul fiecărei zi. Chiar dacă terminam lucrul la 5 dimineața, măcar două pagini tot parcurgeam, chiar dacă urma să mă trezesc în două ore, o dată cu Matei. În haos sau furtună, trebuie să găsești un suport, de care să te ții. Cărțile au fost modalitatea mea de a mă calibra, de a mă întoarce la echilibru.
Am lipsit o perioadă… Pentru că atât de solicitante mi s-au părut ultimele luni, încât tot ce am făcut a fost să supraviețuiesc.
Mi-am pus la bătaie toate resursele ca să îmi păstrez mintea întreagă pentru serviciu, să nu fac, fără voie, desigur, greșeli catastrofale și să îmi ajut clienții cât de mult pot. Mi-am pus în joc toate resursele ca să îmi mențin familia pe linia de plutire, să facem cumva să ne regăsim la sfârșitul fiecărei zile cu bucurie că suntem toți trei sănătoși și recunoscători că suntem acasă, fără să ne vină să ne luăm câmpii.
Am vrut să ajut, însă eu însămi mă clătinam, deci cum aș fi putut fi de ajutor altora, fără nici un risc pentru ei? Vreau în continuare să ajut, iar acum sunt mai aproape de mine, deci dacă vă pot fi de folos în vreun fel, vă aștept să îmi spuneți.
Putem vorbi în sesiuni live, putem să vorbim pe grup, unde conversațiile sunt ferite de public, putem să citim povești, putem să abordăm teme pe care să le discutăm, să vorbim despre temeri și frici, despre probleme de care ne lovim zi de zi. Cred că cel mai mult mi-a lipsit interacțiunea socială, mi-a fost dor de prietenii mei, de familia mea, de la colegii de la școală, fiecare fiind o piesă de rezistență, un suport care îmi dădea având să trec mai lin prin viață. Când suportul s-a prăbușit, am simțit cum mă prăbușesc și eu. Probabil așa am simțit cei mai mulți dintre noi …
Așa că dacă pot să ajut, dacă aveți vreo idee, vă aștept să îmi spuneți, îmi scrieți, pe Facebook, insta, mail, unde vă este mai ușor. Vă las link către toate canalele mai jos.
Voi cum mai sunteți?
E-mail: [email protected]