Dezvoltare personală
Am văzut Grinch când eram copilă. Și nu prea am înțeles mare lucru din film. Și nici nu am avut un adult care să îmi explice despre ce este vorba.
Am revăzut apoi parțial Grinch când Matei era mic. S-a speriat de personajele din film/ desen animat și l-am inchis.
Mai târziu, acum doi ani, am revăzut Grinch integral, într-un ajun de Crăciun, când ai mei dormeau deja.
Și am înțeles.
Pentru că de data asta, am avut un adult care să îmi explice. Pe mine. Eram și copilul fascinat de ceea ce vede, dar și adultul care pune piesele cap la cap. Și ce mare aha! am avut!
Grinch era un morocănos care trăia izolat de restul oamenilor. Pentru care bucuria și veselia de Crăciun erau aproape deranjante. Grinch avea inima de două ori mai mică decât un om obișnuit. Grinch era singur, nu iubea pe nimeni, și era neiubit.
Am auzit o vorbă în jurul meu în ultima săptămână tot mai des. Așa am preluat de când ne știm, așa facem și noi mai departe.
Musai cozonacii să fie făcuți în casă.
Musai să fie pe masă răcituri, friptură, sarmale, salată boeuf, tort, prăjituri. Toate în același timp.
Pentru că așa am pomenit și noi, de când ne știm.
În ultima săptămână trebuie să încheiem toate treburile la serviciu. Să primenim casa de sărbătoare, să facem curat în fiecare colțișor, să gătim, să alergăm după cadouri.
Nu știu dacă acest clip m-a emoționat pentru că nu am prieteni.
Nu știu dacă acest clip m-a emoționat pentru că eu am pierdut legătura cu prietenele mele din copilărie atunci când ai mei s-au mutat în alt oraș, și eu i-am urmat, desigur. Aveam 14 ani pe atunci.
Nu știu dacă acest clip m-a emoționat pentru că ne prezintă relația atât de curată a doi copii.
Nu știu dacă acest clip m-a emoționat pentru că este perioada sărbătorilor și sunt mai emotivă.
Zilele trecute am dat voce unei povești care a atins foarte mulți oameni. Dar care, în același timp, a și rezonat cu și mai mulți oameni.
Povestea este despre o fiică, a unei mame. Și este o poveste ce poartă multă durere, pentru că așa cum și-au dat cei mai mulți seama, este povestea a două suflete, cu multă istorie de durere.
Mamele de fiice sunt fiicele unor mame.
Mamele de fiice sunt fiicele unor fiice, unor fiice, unor fiice…. Povestea începe demult. De la prima mamă, de la care s-a tot transferat durere, de la o generație la alta. Unele dureri s-au procesat și s-au vindecat, altele au rămas.
Facebook mi-a reamintit de postarea asta, de anul trecut. Am scris așa:
Ieri a fost o zi cu evenimente care m-au necăjit și m-au frustrat destul de tare. Atât de tare că aseară am plâns, numai ca să descarc toți nervii strânși, să nu merg cu ei la culcare.
Astăzi am ieșit la aer, la soare, am ieșit în parc. Pe drum, în mașină, soțul mi-a pus colindele preferate, deși anul ăsta încă nu începusem să le ascult. De obicei, prima zi de ascultat colinde este ziua în care împodobim bradul.Dar ce bine că am ascultat colinde și m-am încălzit de la soare, pentru că sunt alt om. De fapt ieri am fost alt om, azi sunt tot eu, liniștită și cu (încă) drag de lume.