“ Nu vreau să-i lipsească nimic copilului meu!”. Știm cu toții fraza asta pentru că fiecare dintre noi a spus-o la un moment dat. Pentru că în spatele ei, se află desigur, numai intenții bune ale părintelui. Părinții, în general, au intenții bune. Chiar și cei care fac foarte mult rău.
Este firesc să ne dorim cei mai bun pentru copiii noștri. Și dacă ar fi posibil ca pruncii noștri să nu cunoască vreo durere în viață, Doamne, ce n-am da! Să nu îi vedem plângând or supărați. Or neajutorați. Să nu poți să îți ajuți copilul este unul dintre cele mai grele lucruri de pe lumea asta…
Nu îmi vine să cred că am ajuns să spun asta, dar pentru că foarte mulți dintre voi m-ați întrebat…:))
Acum, la modul serios. Am postat astăzi un video pe Instagram și pe Facebook și am primit multe mesaje care mă rugau le scriu locația exactă unde au fost realizate pozele și filmarea.
Am dat astăzi de o postare pe Facebook în care se discuta despre jucăriile acestea. Care-i faza cu ele? Din pură curiozitate întreb, pentru că se pare că foarte mulți copii au. Unde au văzut copiii aceste jucării și de unde știu de ele?
Pe un magazin online din România, aceste jucării sunt în top favorite. Deci sunt foarte cumpărate.
Jucăria se numește Huggy Wuggy și nu este chiar ieftină. Undeva la 50 de lei o bucată.
Căutând pe internet mai multe informații am găsit un joc pe calculator online cu acest personaj. Un joc de groază. Am găsit și videoclipuri de groază și provocări ciudate, dubioase. Jocul se numește Poppy Playtime și este descris ca un joc “sinistru” horror de aventura .
Mi-am închipuit maternitatea în mii de feluri. Mi-am planificat pașii cu mii de zile înainte.
Am calculat program de somn, ore de masă. Felul alimentației, măsurători și alte calcule.
Am schițat trăsături și am trasat felul de a fi al unei persoane înainte de a o vedea înaintea ochilor mei. Fiul meu va fi ascultător, vom fi cei mai buni prieteni, ne vom înțelege de minune.
Mi-am propus să nu greșesc. Să nu uit, să nu trec cu vederea, să fiu mereu atentă.
Festivalul Gopo de anul acesta nu ar trebui trecut cu vederea. Cel puțin cele câteva minute de maximă vulnerabilitate de pe scenă. Să nu le trecem și noi cu vederea, așa cum au făcut restul colegilor actriței Viorica Vodă.
Conextul: pe scena premiilor Gopo, echipa filmului Filantropia aniversează 20 de ani de la lansarea peliculei. Actorii au fost întrebați ce a însemnat acest film pentru ei.
Am văzut ieri postarea unei mame care povestește pățania ei cu colierele pentru calmarea durerilor de dentiție. Intenția mea nu este să desființez genul acesta de produse. Probabil că nu este valabil pentru toate colierele. Poate sunt și produse bune, bine făcute, bine asamblate care nu se desprind, etc. Dar chiar și așa, tot merită menționat.
Ce vreau să vă spun este să fiți vigilenți, să nu lăsați bebelușii/copiii nesupravegheați, dacă au astfel de coliere.
Mămica în cauză probabil că a cumpărat colierul de pe Amazon, sau poate că l-a primit cadou. Nici nu mai contează. Iată necazul ei, redat mai jos.
Prima dată când am simțit că mă depășește situația și că acolo, în acel moment nu am ce face mai mult decât a-i fi alături, a fost ziua în care a plâns pentru că nici un copil din parc nu a vrut să se joace cu el.
Ne aflam într-un parc de cartier. Avea o minge de fotbal. A întrebat mai mulți copii, unii dintre ei chiar se jucau singuri. Păreau pretendenți buni. Vrei să ne jucăm? I-a întrebat pe rând, pe fiecare. Unii i-au spus că nu, alții nici nu i-au răspuns.
A fost o vreme când credeam că a avea copii este un act de curaj. Și că ai nevoie de anumite aptitudini, astfel încât să poți avea grijă de copii. Și de alte aptitudini ca să reușești să împletești propriile tale dorințe și vise, propria ta viață cu viața copilului tău.
A fost o vreme în care pentru mine, mamele erau efectiv o specie superioară. Pentru mine, toate mamele aveau o aură nobilă. A fi mamă mi se părea a fi ceva ce eu nu aș putea să fiu nici într-o mie de ani.