A fost o vreme când credeam că a avea copii este un act de curaj. Și că ai nevoie de anumite aptitudini, astfel încât să poți avea grijă de copii. Și de alte aptitudini ca să reușești să împletești propriile tale dorințe și vise, propria ta viață cu viața copilului tău.

A fost o vreme în care pentru mine, mamele erau efectiv o specie superioară. Pentru mine, toate mamele aveau o aură nobilă. A fi mamă mi se părea a fi ceva ce eu nu aș putea să fiu nici într-o mie de ani.

A fost o vreme în care mi se părea că mamele sunt perfecte. Că mamele nu au cum să greșească niciodată și că întotdeauna au dreptate. Îmi părea că mamele dețin adevăruri ascunse, neaccesibile oamenilor obișnuiți. Iar acest gând îmi era întărit și de expresiile mamelor precum: Faci cum zic eu, că așa este mai bine. Vei crește și într-o zi vei înțelege. O să îmi mulțumești când vei fi mare.

A fost o vreme, când îmi părea că femeile, o dată ce devin mame, primesc și această super putere de a face mai multe lucruri în același timp. Cum altfel să îmi explic această transformare și capacitare a unei persoane, care până mai ieri, nu reușea să treacă de nivelul cartofi prăjiți cu salată de roșii și astăzi gătește cartofi franțuzești cu medalion de vită în sos bechamel?

Apoi am devenit mamă. Și am realizat. Mamele nu sunt neapărat mai bune la multitasking. Ele pur și simplu nu au încotro.

Societatea, chiar și mamele noastre care nu s-au văitat vreodată, ne-au învățat că așa sunt mamele. Ele pot face mai multe lucruri deodată. Pot găti cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână țin în brațe bebelușul, sau îl alăptează.

Iar perioada de pandemie, cu școli și grădinițe închise și lucrat de acasă, ne-a forțat efectiv să fim multitasking. Serviciu, teme, mail-uri, spălat, gătit. Toate în același timp, toate deodată. Dacă nici asta nu este exemplu clar de multitasking, atunci nu știu ce ar mai putea fi.

Vi se pare că a existat vreo înțelegere a mamelor care au lucrat de acasă, din partea șefilor sau a colegilor? Foarte puține au fost astfel de cazuri. Mie mi-a spus chiar o colegă că copilul meu de 4 ani trebuie să înțeleagă că am de lucrat și să mă lase în pace vreme de opt ore. Un copil de patru ani ar fi trebuit să înțeleagă asta, în timp ce un adult, părinte chiar, nu a reușit să înțeleagă situația reală.

Societatea a pictat mamele în femei cu super puteri. Tocmai de asta mamelor le este jenă să spună nu mai pot sau îmi vine să mă urc pe pereți. Pentru că riscul de nu fi crezute sau riscul de a fi dojenite sau judecate, este foarte mare. Cum adică, tu ca mamă, să spui că nu mai poți? Adică nu îți iubești copilul sau ce vrei să spui?

Acesta este și unul dintre motivele pentru care tații copiilor sunt mai degrabă retrași sau neimplicați în creșterea copiilor. Mamele au instictul matern care le ajută să le facă pe toate. Eu nu am așa ceva, normal că nu mă implic la fel ca ea. Ea este mama, este în datoria ei să crească copii și să se ocupe de casă în același timp.

Mi-am amintit acum de cazul mamei aflate în depresie. Mama din Uzbekistan care și-a aruncat fetița de 3 ani în țarcul unui urs de la zoo.  Să știți că nu doar depresia, ci și oboseala și lipsa somnului de pot arunca în gura ursului. Să conduci fără să fi dormit sau să fi dormit foarte puțin este același lucru cu a conduce beat. Oare am vrea să ne creștem la fel și copiii?

Ce vreau să vă spun este că dacă nu vă simțiți supermame cu superputeri, este complet în regulă. Dacă simțiți nevoia să vă plângeți, să spuneți că nu mai puteți, este perfect în regulă.

Când plecăm din maternitate nu plecăm și cu o plasă de abilități noi. Sau ore în plus față de ceilalți oameni.

Ce vreau să vă spun este că este firesc ca uneori să nu avem toate răspunsurile. Să nu știm încotro s-o pornim.

Este perfect în regulă să nu fim perfecte. M-am gândit că este bine de reamintit, din când în când.

Sursă foto copertă articol: Unsplash