În zilele noastre atenția e din ce în ce mai mult îndreptată spre copii. Și asta este minunat. Ne interesează și ne preocupă dezvoltarea lor. Cu ce se joacă, la ce fel de desene se uită, ce fac la școală.
Asta în cazurile bune. În care părinții se implică, reușesc să își facă timp în programul lor, tot mai plin, tot mai ocupat, tot mai stresant.
Pentru că sunt și cazurile în care părinții sunt și ei tot niște copii mai mari care nu au resursele necesare, care nu știu mai mult. Care nu pot mai mult. Care au avut greutăți de când se știu. Cărora apropierea și afecțiunea sunt dificil de gestionat.
Soția mea nu este la fel.
Îmi amintesc vacanțele, serile în doi. Îmi amintesc cinele, îmi amintesc cum gătea felurile mele preferate de mâncare.
Îmi amintesc cum se gătea doar pentru mine. Cum găseam casa lună și toate lucrurile erau la locul lor.
Cum se lipsea de mine în fiecare seară, sub pătură. Cum îi inspiram parfumul părului ei moale, atunci când se cuibărea perfect în spațiul dintre umărul și gâtul meu. Ca și cum partea aceea a corpului meu a fost modelată pe măsura ei.
Am mai spus-o recent și mi se pare potrivit să o spun și acum: Dacă nu poți să vindeci, măcar mângâie.
Eu știu că de când există internetul, lumii îi este mult mai ușor să se exprime. Internetul este locul în care se întâlnesc oameni de pretutindeni, cu toate nivelele de educație. Oameni bucuroși, oameni triști, oameni dezamăgiți, oameni fericiți, oameni împietriți.
Și toți acești oameni se lovesc unii de alții pe internet, fără ca cineva să le medieze Ciocnirea.
Fără un arbitru care să tempereze interacțiunile, toată lumea spune ce vrea, cui vrea. Oameni care au avut o zi grea. Oameni supărați, oameni necăjiți.
A ajuns și la mine în fred știrea despre mama din Uzbekistan care și-a aruncat fetița de 3 ani în țarcul unui urs de la zoo. Din câte am reușit să înțeleg, ca imagine de ansamblu, mama din poveste suferă de depresie.
Doar că asta nu este o poveste, este o știre reală, adevărată.
Cu mame cu nevoi, mame neauzite, nevăzute. Sau și mai rău, văzute și necrezute, arătate cu degetul.
Am mai scris și altă dată despre depresie. Despre cum este partenerul nepotrivit pentru viață. Pentru că te face neom, iți pune ochelari negri și nu mai vezi soarele pe cer. Totu-i gri, în jur este frig. Depresia este iarna sufletului, Te îngheață, nu mai simți.
Este probabil un subiect foarte dezbătut și care în același timp, naște controverse. Cum adică să ai grijă de tine, să te iubești pe tine, în primul rând? Asta este egoism!
Să te iubești (și) pe tine nu înseamnă să nu îți mai pese de nimeni pe lume. Nu înseamnă că nu îți mai iubești copiii și că nu mai ești atentă la nevoile lor. Ba din contră. Cu cât reușești să stai mai bine cu tine, să fii atentă la tine și la nevoile tale, cu atât mai multă energie și iubire poți să redirecționezi către ceilalți.
Știți deja că Matei e acasă de aproape două săptămâni, pe motiv de răceală. I-a trecut, dar doctorul de familie ne-a recomandat să mai rămână acasă până când nu mai este vulnerabil. Adică până se pune pe picioare, astfel încât la un contact minor cu un alt virus, să nu îl întoarcă răceala.
Lucrez de acasă, desigur, având totodată grijă de Matei. Am creierii puțin ferfeniță? Da, îi am. Mai pot? Da, mai pot. Că trebuie. Bine că tratăm răceala de acasă, și nu prin alte părți.
Pentru că am văzut o mulțime de reclame pe tema asta. Pentru că în continuare sunt multe branduri care spun doar jumătate de adevăr. Mă rog, nu să arăt cu degetul este intenția mea. Uneori așa sunt campaniile de marketing.
Cu campaniile publicitare am pățit-o și eu. Firma de PR ce reprezintă brandul, sau departamentul de marketing cer review-uri uneori bombastice. La un moment dat, vorbeam despre un gel de dus pentru bebeluși/copii mici. Și dupa ce am testat produsul respectiv, am menționat în articol că pompița de desface destul de rapid, l-am văzut pe Matei făcând asta, și părinții să aibă grijă, să nu lase recipientul în preajma copiilor nesupravegheați.