Știu că probabil între timp știrea e deja veche, dar așa mă actualizez și eu, cu întârziere :))
S-a întors Adele.
S-a întors Adele, după ce din 2016 nu a mai cântat nimic, nu a mai produs nimic, după ce nu a mai vorbit cu presa. Vreme de 5 ani. Inclusiv pe pagina ei de Facebook în tot timpul acesta au fost postate doar câteva noutăți.
S-a întors Adele, după ce în ultimii doi ani a slăbit peste 45 de kilograme. Iar asta este pentru unii cea mai tare știre din toată povestea.
Dar eu am citit tot interviul acordat de Adele revistei Vouge. Și acolo am găsit adevărata poveste.
Câte se vor fi adunat în șase ani… Gânduri, speranțe, zâmbete, întristări, împliniri.
Știu că pare simplă, toată treaba asta cu scrisul. Știu că pare că un articol se poate scrie în trei minute. Unii or putea, nu zic că nu, însă la mine nu funcționează așa.
Câteodată mă consumă foarte mult blogul. Îmi face rău din frustrare, pentru că nu am timp atât de mult pentru a scrie după pofta inimii. Între serviciu, facultate, mâncare, curățenie și școală online, și eu mă mir că mai sunt în stare să aștern rânduri. Dar sunt seri în care nu mai pot, și atunci știu că pierd, pentru că lumea nu așteaptă, lumea merge mai departe.
Despre căsnicie am mai scris. Despre cum nu există o cale ușoară. Despre cum trebuie să muncim pentru căsnicie, la fel cum muncim și pentru bani. Sau poate chiar mai multă ambiție, cu mai multă motivație.
O căsnicie în care mama și tata lucrează împreună, nu aduce beneficii doar celor doi soți, contează chiar mai mult pentru copii.
Pentru că doi părinți care reușesc să lucreze împreună, vor avea mai multă energie de investit în direcția copiilor, în direcția bunăstării casei. Doi părinți care își vor pierde energia în a se consuma unul pe celălalt, se vor orienta într-o mai mică măsură către copii.
S-a întâmplat ca ieri să nu mă simt prea bine. Oboseala ultimelor două săptămâni m-a cam dărâmat. Așa că am rezolvat doar urgențele și în restul timpului am stat cât mai mult ghemuită, sub pătură.
Apoi au ajuns băieții acasă. Am primit îmbrățișări, pupici, o limonadă rece și gustoasă, și ne-am uitat la desene.
Apoi soțul a pregătit cina, am vorbit despre cum a fost ziua fiecăruia. Matei a fost bucuros că s-a reîntâlnit cu colegii și ne-a povestit despre cântecelul nou învățat, în care litera R este nătăfleață. Și a râs de fiecare dată când a spus „nătăfleață” :))
Uneori îmi vine să nu mai scriu nimic. Căci scrisul pentru mine este la fel ca starea conștientă. Dacă nu scriu, înseamnă că dorm. Și dacă dorm, poate atunci când mă voi trezi, toate astea se vor fi terminat.
Nu pot să mai deschid televizorul și să văd aceleași discuții interminabile care nu conduc nicăieri. Poate doar spre frustrare, uimire și confuzie.
Nu mai pot să deschid Facebook și să văd taberele dezbinate, care aruncă cu roșii una în cealaltă. Mă simt ca într-un carusel al deznădejdii, urc și cobor, fără să am acces la butonul de oprire.